
Cerul de peste munţii noştri pare mai limpede ca niciodată, sticlos şi mai albastru ca luciul mării. Vântul neîmblânzit şi rece a scăpat dinspre piscurile înalte şi zgribulite de frig ale Carpaţilor din preajma noastră. Foşneşte acum ambiţios prin pădurile din vecinătatea satului şi vântură nestingherit frunze galbene şi arămii peste firul potecii agăţate de coastă până sus, pe umerii dealurilor cu viile întomnate de uimirea strugurilor.
Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului. Gospodarii şi-au chemat tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa copleşită de rod cu bob rubiniu, în care vinul aşteaptă nerăbdător botezul luminii. Ca într-un vis din copilărie, de sub bolta frunzelor de-aramă ale viei, unele înroşite chiar de frământările unei veri neobişnuit de fierbinţi, se ivesc ciorchinii înveliţi în culoarea şi aromele toamnei.
Bulgări de struguri mângâiaţi de surâsul soarelui prietenos coboară în coşuri şi panere, sărutaţi de mulţumirea culegătorilor şi neastâmpărul mâinilor harnice. Ai libertatea să alegi bobul cu privirea şi el îţi ostoieşte pofta cu un gust ancestral, tămăduitor şi unic. Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub lăsători de plai, aproape de înălţarea maiestuoasă peste orizont a Pietrei Cloşanilor, dealurile poartă printre sălbatice aglomerări de mărăcini şi ferigă trainice împrejmuiri cu vii întemeiate pe feţele însorite ale pantelor.
Solitari şi cuprinşi de flacăra lui octombrie, cu toată coroana înroşită de unduirile răzleţe ale toamnei, cireşii îşi păstrează pentru ceva vreme frunzele, să mai încununeze cu farmec peisajul, pentru ca apoi să le sloboadă pe tăpşanul trudit al cărărilor pierdute peste zănoage şi colnice. Unii dintre ei, mai curajoşi, îndrăznesc să îşi deschidă pe ramuri, ici-colo, mirifice îmbuchetări de flori, în a doua înflorire din an. Le stau pe aproape stejarii solitari şi îndepărtaţi de cetăţile pădurilor înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, frumos aşezaţi în tabloul inconfundabil şi pastelat cu inedit meşteşug de anotimpul belşugului. Măceşul şi-a zămislit şi el buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească un pic zăpezile pe obrajii roşii ai focului din piept de deal.
În vale, irizările argintii ale râului ce susură tainic şi îngândurat pe sub umbrele munţilor, amintesc de ierugile de altădată ale sătenilor, rostuiri pitoreşti pierdute azi la Padeş şi în alte sate de pe Valea Motrului. Pe maluri se văd doar rămăşiţe din zidurile pivelor şi morilor cu care străbunii noştri îşi îmbunau traiul de zi cu zi. Roata morii şi maiele de lemn ale pivei de bătut dimia pot fi întâlnite doar în marile muzee ale ţării şi, rareori, pe şuierul curgător al vreunui râu întru straşnica păstrare a străvechii ocupaţii rustice. Curge azi în ocolişuri apa prin ierugă şi ne aminteşte de acele legendare legănări de val abătute cu multă pricepere şi osteneală din făgaşul râului, în oglinda cărora prin limpezimi de undă şi adâncimi virgine de albie cristalină se vedeau săgetând suişul vadurilor efemere bancuri de mreană neagră.
Atunci, învălurirea peştilor în liniştita lor călătorie peste frunţi de piatră veşnic înlăcrimată părea netulburată de pornirile insidioase ale omului faţă de existenţa acestor vietăţi inocente. Tot mai des, ca o undă firavă de speranţă pentru normalitatea vieţii în sălbăticia munţilor, pe firul albiei înspumate, în strălucirile crestei de val înaripat, mai poţi fi surprins şi azi de zborul spectaculos al păstrăvului indigen, podoabă de nepreţuit cu care Motrul se mândreşte încă.
Odinioară, zăvoaiele de pe Motru se-nveleau doar cu vălul luminii. Purtau ruguri de rouă prin aniniş şi-şi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă verde, fragedă, în îndrăzneţe răsfrângeri de izvoare. Astăzi, gânduri stranii le-au sugrumat frumuseţea aruncând în poala lor amarnice grămezi ale lipsei de respect pentru sănătatea mediului din partea riveranilor imberbi şi ignari. Zăvoaiele sunt triste şi încercănate, nu se arată cineva care să le vină în ajutor!
Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de forfota vremii. Agăţaţi de braţul viei, strugurii parcă vin din vecie. Privesc apoi miraţi de sub grinda conacului zidit pe un moţ de deal. Acolo, bunicul a agăţat o coardă cu ciorchini vânjoşi să râdă-n soare, spre bucuria Anastasiei, care aleargă ştrengăreşte printre butucii tăcuţi şi trişti ai viei. Nepoata lui Grigore Sprâncenatu nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi poartă copilăria în zâmbet inocent şi nepereche. Ştie de la bunicul că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din podul casei îi vor stârni din nou bucuria ei de copil, prin gustul lor inconfundabil.
Cerniţi de nevolnicia ploilor suferinde din treacătul anului şi pudraţi de ceaţa dimineţilor, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii înalţi şi gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n gura zdroşitorului din răcoarea beciului. Moş Grigore îşi umple căuşul palmelor cu surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor. Apoi, boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş al zdroşitorului care zemuieşte rodul viei în vinul ce se naşte şi se prelinge resemnat în căuşul adânc al hârdăului.
Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci în ochiul viţei, din răni, de la tăiat, acum, din bob de struguri, zdroşit şi-nsângerat! Braţul bătrânului caută-n amurgul viei. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce, pentru a coborî-n izvoarele vinului. Pe vadul zdroşitorului, poţi să asculţi suspinul viei. Când bobul de smarald se rostogoleşte la vale, strălucitor şi plin de dor, să curgă-n şoapta vinului celest şi tainic şoptitor. În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul susură întruna. Tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi şi grai de pahar.
Din când în când, în trecerea zilelor, Moş Grigore răsuceşte vranul putinii, să măsoare cum numai el ştie puterea şi limpezimea mustului care suspină-n calea vinului. Slăbeşte vranul şi sloboade niţel din savuroasa licoare a soarelui din deal. Murmură neprihănit glasul viei în ulcică. Anastasia gustă cu timiditate din ulcica smălţuită, simte şi ea savoarea licorii domneşti din dealul bunicului.
Năstrapii vinului îi sar pe obrajii îmbujoraţi de răcoarea dimineţilor la Padeş. Câtă bucurie rasare-n ochii fetiţei! Câtă linişte şi mulţumire! Şi ce dimineaţă de viaţă frumoasă! Câtă puritate! Şi ce mirare în privirea ei!
Toate acestea fac toamna mai frumoasă. Şi-nnobilează sufletul ei!