Abia se-ntorsese vremea spre primăvară, reîncărcându-ne speranțele întru mai bine, dar cu trei zile înainte de Mucenici se porni dinspre răsărit un răscol de viscol rece de-mpodobi pomii cu omăt, cum nu făcuse toată iarna. În liniștea Văii Moregilor se așternu strat proaspăt de omăt primăvăratic. Doar ce-ncepuseră a concerta mierlele în nucul din prundul pârâului. Și pițigoii păreau tot mai gureși prin rămurișului înmugurit al cireșului din brâu de gard. Antrenate în zbenghiul redeșteptării, două veverițe se alergau nebunatice pe trunchiul zvelt al arinului din colțul grădinii. Pe drumul în costișă, se zăreau câţiva săteni urcând spre viile din Măgură, să-și afle nevoile de lucru din astă primăvară.
Revin la fereastra visurilor inocente, să revăd poiana cu ghiocei. În această primăvară parcă au răsărit mai multe flori aici. An de an, covorașul lor este tot mai des, tot mai alb, mai pur și mai înmiresmat. Clopoţelul le-a fost acoperit de năframa fulgilor albi, pufoși, târzii și firavi, dar întinderea cu ghiocei este mai minunată ca niciodată și tot mai bogată în amintiri nemuritoare. Nu trec pragul casei părintești și, de sub halânga podidită de trecerea timpului, îmi zâmbesc țanțoșe brândușele violete. Lângă ele stau gata să înflorească viorelele.
Imaginea lor, desprinsă parcă dintr-un basm ireal, mă fascinează și mă coboară în nostalgica adâncire a anilor, cu peste patru decenii în urmă, în freamătul copilăriei noastre unice, netulburată de fățărnicii neghioabe și trufaşele porniri comportamentale ale modernismului tehnologizat. Pe atunci, cărțile și lectura erau porțile deschise spre cunoaștere și afirmarea ființei umane, în sat se aprinseseră primele becuri electrice în case și abia apăruseră câteva aparate de radio.
Ce făceam noi, cum ne jucam, cum exploram realitatea? Dintre atâtea preocupări simple, dar folositoare nouă și familiei, dar și viitorului pe care încercam să-l prefigurăm prin fiecare faptă, plimbările în panteonul peisajului din vecinătatea satului erau cele mai preferate. Mi-amintesc cu bucurie că, într-o duminică de dimineață, am dat de veste în tot cătunul că mergem la cornet după flori. Ne-am adunat atunci toți copiii. Frații mei – Cristian, Emil și Ilie, frații Nae – Mihăiță și Ion, Costel al lui Drăgoi, Niculina lui Cârjan, Neluțu și Costică Mitu, băieții Călinei – Miluț și Trică, ai Cucoanei – Neluțu și Costel, Dode Răduțu, Dorel și Mitu Licăreți, Loli şi Puşa Mischie, un grup mare cât o clasă de școlari, cu care am plecat pe cărăruile codrului îndepărtat, străbătând coclaurile în căutarea florilor preferate.
Ne-am oprit mai întâi în preajma Peșterii Izvarnarilor, să culegem găinușe, cocoșei și brebenei. Dar, aici, nu am găsit ghiocei și am plecat după ei, să-i aflăm. Am luat-o la deal, spre munți, de-a lungul culmilor, prin Cojoi, pe sub fruntea Măgurii, peste Tihomir, dincolo de satele Sohodol și Văieni, pentru a ajunge la mai bine de zece kilometri distanţă de vatra copilăriei, tocmai sub plai, spre Sliva și Păltinei, undeva spre Muntele Frumosu, locul de izvor al râului Motru.
Osteneala noastră, de câteva ore de mers pe jos și năstrușnică descindere în mărinimia naturii neprihănite, a fost răsplătită de ceea ce aveam să întâlnim pe cornetele de piatră de dincolo de platoul Tihomirului. Zăpada se ochețise prin aceste locuri, o mângâiase niţel soarele. Printre umeri de piatră sură și prăvăliri de uvale, ca niște căldări adâncite în lăsători de plai, se arătau privirilor noastre curioase, îmbuchetări de ghiocei abia înfloriți, unii ca niște suliți ce săgetaseră zăpada, alții deschiși și aplecați spre răcoarea pământului plâns de lacrimile zăpezii în topire.
Ne-am umplut mâinile cu buchețele de ghiocei și viorele, de cocoșei și toporași, cele mai frumoase dintre florile primăverii care înnobilaseră plaiurile noastre cu farmecul culorilor și al miresmelor inconfundabile. Dar ne-am gândit ca florile să rămână și la noi acasă, să avem primăvara lângă noi, tot mai aproape, să le ocrotim și să le creștem frumos. Am rugat arbustul de corn să ne ajute cu un băț gros de scormonit țărâna și am extras ghiocei cu bulbi, și viorele, și brândușe, și cocoșei. Le-am adus cu noi, în sat, la Padeş, și le-am plantat în pământul drag nouă, de lângă fereastra prin care zi de zi ne mângâia pe obrajii împurpuraţi răsăritul.
Eram de neoprit în a face lucruri frumoase, să mulțumim cu bucurii părinții care aveau încredere în noi și ne lăsau să hoinărim singuri prin sălbăticii de codru. Știam să ne îngăduim unii cu alții, să fim mereu o mulţime de copii, o echipă puternică și legată prin aceleași năzuințe și convingeri, ne plăcea să zburdăm mult, aveam curaj și inițiativă, multă libertate și dorință de afirmare. Ce ceată frumoasă ne adunaserăm, vuiau dealurile și văile de glasurile noastre. Așa am reușit să întemeiem, fiecare la casa lui, o rară și uimitoare privelişte cu florile copilăriei.
Am ieşit din tumultul amintirilor. E albă şi acum grădina, numai viorele albăstresc din loc în loc minunea florală. Suavi şi cuminţi, ghioceii acestei primăveri şi-au deschis florile plăpânde şi pure. Mai deunăzi zumzăiau albinele printre petalele albe, culegând nectar din creştetul staminelor aurii. Acum e pace peste flori. Câţiva fulgi rătăciţi de peste colinele din Pleşa au albit pamântul. Brânduşele, mai de margine, se străduiesc şi ele să-nflorească. Mai e puţin şi gradina se va umple cu bucuria primăverii. O înzestrare multicoloră cu felurite flori, care a apărut ca rod al unei copilării libere, trăite de noi în neastâmpărul creator al voioşiei şi iubirii de frumos, de fremătătoare viaţă. Ea, această mică poiană cu flori, s-a întemeiat şi s-a înmulţit de-a lungul anilor, prin grija părinţilor şi a noastră.
Aşa am crescut şi noi, copiii, odată cu ea, frumos şi trainic! Şi ne bucurăm când ne întoarcem, primăvară de primăvară, să revedem florile noastre şi să ascultăm cum se revarsă de prin crânguri chiuiturile, fluierăturile şi strigătele copilăriei noastre nepereche. Sunt clipe rare acestea, sunt clipe inconfundabile, când ne tămăduim sufletul cu mireasma florilor de ghiocel şi ne primenim spiritual cu taina primăverii de acasă!
