Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Strugurii toamnei, bucuria Măriucăi!

IMAGINI ÎN CUVINTE Strugurii toamnei, bucuria Măriucăi!

Submitted by on 14 October 2018articol citit de 497 ori | No Comment

Foşneşte prin păduri vânt răcoros de toamnă. Şi vântură frunze galbene, arămii şi roşii peste firul potecii agăţate de coastă până pe umerii dealurilor cu vii încărcate de uimirea strugurilor. Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului. Sătenii şi-au reunit tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa încărcată cu bob rubiniu în care vinul aşteaptă încă botezul luminii. Ca într-un vis din copilărie, de sub cupola frunzelor de-aramă, împurpurate de focul anotimpului, se ivesc ciorchinii înveliţi de culoarea şi aromele toamnei. Bulgări de struguri mângâiaţi de soare coboară în coşuri şi panere, sărutaţi de mulţumirea culegătorilor şi neastâmpărul mâinilor harnice. Alegi bobul cu privirea şi el îţi linişteşte pofta  cu un gust ancestral, purificator.

Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub coborâşuri de plai, aproape de  împărăţirea peste orizont a Pietrei Cloşanilor, dealurile poartă printre sălbatice aglomerări de mărăcini şi ferigă împrejmuiri cu vii risipite pe feţe însorite de costişe. Solitari şi cuprinşi de flacăra lui octombrie, cu toată coroana înroşită de tatonarea toamnei, cireşii îşi păstrează câtăva vreme frunzele purpuroase să mai încununeze cu farmec peisajul, pentru ca apoi să le sloboadă pe tăpşanul tainic al cărărilor pierdute. Cireşul din Dealul Stancăi, al lui Ion al Marinei, a înflorit împodobindu-şi poala cu scalani de muguri şi flori. Le stau pe aproape stejarii solitari şi uitaţi de cetăţile pădurilor înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, presăraţi în tabloul pastelat al locurilor. Măceşul şi-a zămislit buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească un pic zăpezile iernii cu obrajii roşii ai focului din piept de deal.

În vale, licărul argintiu al râului ce şipoteşte tainic pe sub umbre de munţi aminteşte de ierugile de odinioară, pierdute azi la Padeş şi în alte sate de pe Motru. Ne aduce aminte de acele legendare frumuseţi de val desprinse cu meşteşug din trupul râului, în oglinda cărora prin limpezimi de undă şi adâncuri virgine din albie se vedeau bancuri de mreană neagră înotând peste lespezi din vaduri limpezi şi line. Atunci, săgetarea fulgerătoare a peştilor peste frunţi de piatră sură părea netulburată de porniri străine vieţii din susur de ape. În raiul naturii pure, zăvoaiele se-nveleau doar cu vălul luminii şi şopotul Motrului. Purtau ruguri de rouă prin aniniş şi-şi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă fragedă şi-n răsfrângeri cristaline de izvoare. Astăzi, gânduri stranii le-au sugrumat frumuseţea aruncând în vatra lor amarnice grămezi de necurăţenie. Zăvoaiele sunt triste şi încercănate, nimeni nu le sare-n ajutor!

Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de crugul vremii. Atârnaţi de braţul viei, strugurii parcă vin din veşnicie. Privesc apoi miraţi din grinda conacului. Acolo, bunicul a spânzurat o coardă să râdă-n soare, spre bucuria Măriucăi, care aleargă ştrengăreşte printre butucii viei, tăcuţi şi plini de rod. Nepoata lui Pătru Dogaru nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi înveseleşte copilăria cu mult zâmbet  inocent şi nepereche. Ştie de la bunicul ei că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din pod îi vor stârni din nou bucuria de copil.

Cerniţi de nevolnicia ploilor impure din treacătul anului şi pudraţi de ceaţa dimineţilor zglobii, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii înalţi şi gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n căuşul zdrobitorului. Pătru îşi umple podul palmelor cu surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor. Boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş care zemuieşte strugurii în vinul ce se naşte şi se prelinge în deschiderea hârdăului. Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci în ochiul viţei, din răni, de la tăiat, acum, din bob de struguri, zdrobit şi-nsângerat!

Braţul bătrânului caută-n amurgul viei. Soarele scapătă spre apus retrăgându-şi razele de pe colinele satului. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce spre taina vinului. Pe vadul zdrobitorului, poţi să asculţi suspinul ei. Când bobul de smarald, strălucitor şi plin de dor, curge-n şoapta vinului celest. În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul susură întruna. În neastâmpăr şoptitor, tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi de damigeană. Din când în când, Pătru răsuceşte vranul să măsoare puterea mustului. Susură uşor glasul viei în ulcică. Măriuca gustă şi ea din licoarea domnească. Năstrapii îi sar pe năsuc şi obraji. Câtă bucurie răsare-n ochii fetiţei!

Mirarea din privirea ei face toamna mai frumoasă …

 

 

Comments are closed.