IMAGINI ÎN CUVINTE S-au aprins iarăşi cireşii!

Loading

 

Dimineţile răcoroase îşi ridică alene vălul peste pădurile împodobite într-o policromie care încântă chiar şi ochiul experimentat al pictorului de mare talent. Generaţiile de arbori urcă în şiruri şi zămisliri peisagistice orânduite de natură până sub tâmplele de piatră ale Gornoviţei, Pietrei Boroştenilor şi Cioclovinei. Apoi, peste valuri înalte şi largi de relief, se întregesc şi se întovărăşesc până spre pădurile semeţe ale munţilor.


Ele sunt însă în toată încântarea şi măreţia lor mult mai aproape, aici, spre satele noastre, prin Dobriţa, Leleşti şi Runcu, prin Bâlta, Gureni şi Peştişani. Coboară apoi şi împânzesc cu frumuseţile lor platourile largi cuprinse între sclipirile văilor cu atât de multe susurări de ape zburdalnice, spumegoase şi cristaline. Văluresc încetişor în nuanţe de culori inegalabile spre dumbrăvi şi codri care dăruiesc colinelor şi munţilor inedita imagine a toamnei în sfârşit de octombrie.
Năpădit de gânduri, anotimpul călătoreşte tăcut spre amurgul său ineluctabil. Soarele străluceşte tot mai timid şi pleacă prea repede peste orizontul înserării. Lumina zilei e mereu mai puţină. Nu mai poate să mângâie cu puterile ei de astă-vară diversitatea de comori risipite în peisaj. O regăsim totuşi, sfielnică, destul de retrasă, sub cer limpede şi albastru cutreierat de nori albi şi hoinari, printre păduri de aramă, prin sate, luminişuri şi grădini aşezate în armonia culorilor. Să minuneze ochiul şi să înflorească sufletul iubitor de frumos!
Dincoace de veghea culmilor tăcute, sub turnurile vechi ale mănăstirii, se aude glasul stins al râului. Valurile mărunte ale Tismanei ocolesc în şoaptă rădăcini de arbori, stânci sure şi lespezi adormite-n albie. Ele dăruiesc pădurii ecouri firave din susurul undei şi dispar în oglinda lină a toilor prin care mai înoată obosită soreaţa argintie, albitura sau boişteanul verzui. Firul undiţei se pierde trufaş în luciul apei. Din când în când mai scoate din vămile adâncurilor de val peştele căutat de pescarul rătăcit pe vale.
Toamna nu-şi mai poate ascunde tainele. Din bolta arinilor risipiţi printre fagi şi brazi, printre arţari răzleţi, vântul văii flutură ploaia de frunze veştede. Acestea cad rânduri-rânduri peste vatra uscată a zăvoiului, peste faţa întinsă a vadurilor, prin iureşul albiei, scufundându-se în privirea străvezie a râului. Brumele din primele zile ale lui octombrie au ofilit creştetul ierbii, verdele ramului. Au slăbit de tot vigoarea frunzelor şi-au pregătit migrarea acestora pe calea veşnicirii în vis de iarbă. Podoaba lor va părăsi în curând cupola codrului lăsând fără umbrelă copacii şi cântecul păsărilor. Culorile toamnei se retrag încet-încet în pâlpâiri de curcubeu, în ramurile pădurilor rămânând doar plumbul norilor de ploaie.
Peste cornetele din Sohodol şi Izvarna s-au aprins cireşii. În frunzişul lor flăcările întreţin focul toamnei, ca un simbol al primeirii frunzelor pentru marea călătorie. Şi plopii s-au aprins. Aştept în fiecare an cu nerăbdare să-i văd întomnându-se cu galben printre ramuri, mărginind codrul la răscruce de drumuri şi poteci. Şi cornul s-a înroşit! Şi arţarul! Au îngălbenit de-a binelea teiul şi carpenul.
Stejarul şi fagul au căpătat nuanţe maronii. Nucul şi-a coborât frunzişul arămiu sub coroană, acoperind pământul cu un covor foşnitor, trecător spre iarnă. O veveriţă roşcată umblă când încoa când încolea, căutând nucile negăsite de copii. Pe scorbura din tulpină trebăluieşte de zor ciocănitoarea. Simţise că acolo-şi găsiseră ascunzătoarea câteva insecte alungate de tăişul brumei.
Frunza din vii a ruginit şi a căzut pe pământ. Un mănunchi de ciorchini s-a voit a fi uitat în halângă să împrăştie mireasmă de rod peste ogradă. Tincuţa culege ultimele mere roşii din mărul de la poartă. Au mai rămas câteva fructe îmbujorate în vârful pomului, să potolească foamea păsărilor înfrigurate. Mai sunt frunze verzi doar în coroana gutuiului. Acoperite de puf, gutuile s-au mutat în vitrina ferestrei sau în aşternutul coşurilor împletite din şura cu fân. Aceşti bulgări de aur au luat cu ei aromele şi au umplut cămările cu miros adânc de rod şi îndestulare.
Şi castanii din Gureni şi Pocruia îşi scutură rodul. E mult aur în frunzişul lor, vântul trece ca un hoinar prin aripile lor galbene. Din motoceii de arici plesniţi pe ram cad fructe maronii. E dulce miezul castanelor. În grădină, crizantemele îşi etalează din nou culorile şi gingăşia. Peste valurile lor de frumuseţe se va aşterne în curând prima zăpadă. Şi ele vor continua să ne surâdă. Dar nu pentru multă vreme! Apoi, frumuseţea lor va fi iarăşi o tainică amintire!