Grozești – Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor

 138 total views

România… Regiunea Oltenia… Județul Mehedinți… La granița cu Gorjul, la 17 km de o fostă reședință a Țării Românești- Strehaia, se află comuna Grozești, o localitate care, la prima vedere, n-ai crede că are cu ce să-i atragă pe turiști. Singurul monument istoric pe care-l deține este o mică bisericuță din lemn, atestată documentar în jurul anului 1700. Dar, cu toate astea, merită să vii aici, să te bucuri de viața la țară și de ospitalitatea gazdelor. E drept că unele tradiții și meșteșuguri au dispărut, cum ar fi cântatul la fifă, țesutul în război, sau morăritul, dar sunt și lucruri care se păstrează.  Poți participa la obiceiurile de sărbători, poți învăța cum se cioplesc lingurile din lemn și te poți desfăta cu produsele gastronomiei locale. De asemenea, poți vizita case tradiționale, mica bisericuță de lemn despre care vorbeam, precum și Mânăstirea Strehaia și Cetatea Domnească din incinta acesteia, aflate în apropiere. Și, dacă vei veni la Grozești, vei cunoaște profesori dedicați și tineri plini de inițiativă, care implementează proiecte europene. Ei reușesc, astfel, să meargă, în schimb de experiență în diverse țări și, la rândul lor, primesc cu drag, la Grozești, tineri din întreaga lume.

Cum am ajuns la Grozești

Am auzit și noi despre minunata echipă de proiecte de la Grozești și i-am urmărit activitățile, de-a lungul timpului. Iar când a fost să scriem, la rândul nostru, un proiect cultural, ne-am hotărât să alegem și comunea Grozești, printre cele 10 selectate în proiect, pentru a-i cunoaște și a lucra cu acești oameni deosebiți. Așa se face că, împreună cu tineri din cadrul Centrului de Cultură și Artă Cobilița, voluntari ai Asociației Pro Vertical din județul Gorj, am luat drumul spre Grozești, Mehedinți. Proiectul care a făcut posibil acest lucru se numește „Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor”  și este finanțat de Uniunea Europeană, prin Programul Erasmus+. În cadrul acestuia, tinerii din Gorj, împreună cu cei din Grozești, au început să lucreze în echipă. Împreună cu îndrumătorii lor și cu autoritățile locale, ei au purces la scoaterea la lumină  și prezentarea, în reporajul de față, a motivelor pentru care merită să vii la Grozești.

„Omul sfințește locul”

E o vorbă românească, ce spune că „Omul sfințește locul”. Ea e perfect aplicabilă, aici, la Grozești – o localitate rurală, în care, în loc să stea cu mâinile-n sân și să se vaite că nu sunt bani, profesori și elevi,  atrag fonduri europene. În cadrul proiectelor pe care le implementează, ei merg în străinătate, în schimb de experiență și primesc, la rândul lor, la ei în comună, sute de străini.

„Au fost proiecte care au atins domenii culturale, cum este proiectul din spatele meu, ‘Crearea coexistenței respectului între popoare’, în care am învățat despre tradițiile, culturile, obiceiurile lor… Am avut oportunitatea de a le realiza prin Programul Erasmus+, ne-am găsit parteneri… Într-adevăr, am început prin proiectele educaționale eTwinning. Împreună cu partenerii, am învățat diferite lucruri, plecând de la informații de geografie, celebrități internaționale, schimb de bune practici, în ceea ce privește educația în școlile publice și private din Europa. (Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Asociația Paradigme Educaționale)

Sufletul acestor proiecte, profesorul Felix Godeanu, activează și în domeniul nonguvernamental, atrăgând fonduri și pe această temă, pentru comunitate.

„Cu asociația, am avut și alte tipuri de proiecte, pe formare sau de inovare… Lucrând în domeniul educațional, noi avem proiecte mai mult pe educație, însă, pe tineret, am plecat inclusiv pe proiecte culturale. Un exemplu de proiect cultural avut cu asociația a fost proiectul  ‘Babel’, în care 30 de oameni din România, din cadrul parteneriatului,  au plecat în Italia, unde au învățat despre muzica și tradițiile locale. ” (Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Asociația Paradigme Educaționale)

Drumuri bune, școli în proces de modernizare

De la autoritățile publice locale am vrut să aflăm ce fac ele pentru tinerii din comună, dar și cum facilitează accesul potențialilor turiști, pe care aceștia ar reuși să-i atragă.

„Drumuri bune!” e o urare pe care și-o fac șoferii profesioniști, dar la Grozești a devenit o realitate. Dacă, în urmă cu ceva ani, chiar și drumul județean ce străbate comuna era doar pietruit, acum, atât acesta, cât și drumurile sătești și chiar ulițele sunt asfaltate. De asemenea, școlile erau vechi, dar acum sunt într-un proces amplu de modernizare:

„Ca și infrastructură, stăteam foarte prost cu ea și s-a reușit să se facă, școlile sunt în lucru… cele două școli care sunt funcționale astăzi (pentru că avem pe cea de la Șușița care s-a închis). Pentru transport, avem microbuz școlar, care este de 4-5 ani, în condiții foarte bune, am mai făcut cerere și sperăm că o să obținem microbuz ecologic. Avem proiect pe care o să-l depunem acum, în luna aprilie, pentru două stații de încărcare electrice în comuna Grozești, una la Cârceni și una la Șușița și atunci  am prins în proiect și achiziționarea unui microbuz electric.”(Ion Epure – viceprimar comuna Grozești)

 Biserică monument, din preajma anului 1700

Așa cum spuneam, biserica de lemn din satul Șușița este cel mai valoros obiectiv turistic al comunei Grozești, luând în calcul vechimea sa, din preajma anului 1700. Oamenii din zonă vin în fiecare duminică să asculte slujba ținută de preotul satului și să se roage în tihnă…. Biserica are nevoie de restaurare, dar autoritățile speră să atragă finanțare, din afara bugetului propriu, costurile fiind foarte ridicate. Aceasta e declarată monument istoric și este nevoie de specialiști autorizați de Ministerul Culturii, pentru a fi restaurată:

„Avem biserica din satul Șușița, care este atestată încă din anii 1700, fiind din lemn și acoperită cu șindrilă. Pentru această biserică, am făcut un proiect care este în derulare, sperăm să primim fondurile necesare pentru reabilitare.” (Ion Epure – viceprimar comuna Grozești)

Mânăstirea Strehaia și Curtea Domnească

Cine vine la Grozești și e pasionat de turismul ecumenic, nu trebuie să rateze ocazia de a vizita și Mânăstirea Strehaia, aflată la doar 17 km distanță. E un complex istoric de mare însemnătate, pentru că aici a fost, e drept, pentru scurt timp, capitala Țării Românești.    Astfel că, în incinta mânăstirii pot fi văzute și beciurile Palatului Domnesc, ce a funcționat în fostul conac la Boierilor Craiovești. Matei Basarb, descendent al acestora, este ctitorul Mânăstirii Strahaia, așa cum arată acum. Biserica mânăstirii e unică, prin faptul că orientarea altarului este cu 42 de grade spre sud, față de toate celelalte biserici ortodoxe, ce au altarul spre răsărit. Zidurile fortificate din jurul celor două obiective amintesc de luptele cu Imperiul Otoman și de capitulațiile prin care s-a interzis Țării Românești să mai aibă cetăți.

„Capitulațiile erau niște înțelegeri între români și turci, cu privire la stabilirea unor elemente care să poată ajuta o minimă înțelegere, un soi de armistițiu, aș putea spune, pentru că era o permanentă tatonare și un permanent conflict în această zonă. În aceste capitulații, se prevedea, printre altele, că se păstrează libertatea religioasă la nordul Dunării, dar nu au dreptul să aibă cetăți întărite. Atunci, treptat, au apărut, ca o formă alternativă la cetățile întărite, aceste ziduri impunătoare pe lângă mânăstiri, pe lângă lăcașele de cult. Iar acestea nu sunt doar așezate în locuri pitorești, dacă vă uitați foarte bine, sunt în locuri strategice. Ele devin, cu timpul, în întreaga Oltenie, atât lăcașe de cultură, precum și pilonii care pot să reziste în anumite conflicte.”  (Albinel Firescu- Șef secție Artă și etnografie din cadrul Muzeului Județean Gorj)

Activități culturale, tradiții și obiceiuri

La Grozești, încă se mai păstrează unele obiceiuri locale, altele, însă, au dispărut, o dată cu ultimii oameni care le-au păstrat, din străbuni, dar n-au avut cui să le dea mai departe:

„Pe plan cultural, împreună cu școala și cu domnii profesori, organizăm cu elevii diferite activități culturale la sfârșit de an școlar și la serbarea de pomul de iarnă. Am renovat căminul cultural din comuna Grozești ,care arată foarte bine. De sărbători se merge cu Steaua, cu Plugușorul, cu Căprița… Cu ani în urmă era Vicleiul ( a dispărut acum). Era o formație, la care participau mai mulți adulți și mergeau cu Vicleiul din casă-n casă. Eram mic, nu am prins nici eu o perioadă prea lungă. Probabil, când aveam 3-4 ani exista, încă, dar nu mai este.   ” (Ion Epure – viceprimar comuna Grozești)

Sărbători locale

Așa cum încă se obișnuiește prin satele Olteniei, la Grozești s-au păstrat trei evenimente culturale, legate de hramul satelor în care se desfășoară:

„Evenimente culturale avem Ispasul – Înălțarea Domnului, după Paște, la 5 săptămâni și are loc în satul Șușița. Se fac așa numitele „govii” (bâlciuri), în care vin fel și fel de cetățeni cu produse și le vând, vine și o formație de muzică, sunt dansuri, se joacă, se cântă… avem la Cârceni Sfântu’ Pătru, iar la Grozești e Sfânta Maria Mică, pe 8 septembrie. Tot la fel, se fac hore, se fac fel și fel de activități în comună.” (Ion Epure – viceprimar comuna Grozești)

Fifa, instrument tradițional dispărut

Pe vremuri, femeile din Grozești erau cunoscute, în întreaga țară, pentru cântatul la fifă. Este vorba despre un instrument rudimentar de suflat, ce era întâlnit doar în județele Mehedinți și Gorj. Cuvântul provine din limba germană și era atribuit unor flaute folosite de fanfarele care însoțeau soldații pe front. E posibil ca acestea să-i fi inspirat pe localnici să-și construiască respectivele instrumente, având în vedere că țara a fost, un timp, în vremea războiului, sub ocupație germană.

Despre tradiția pierdută a cântatului la fifă, din ce se mai știe, din bătrâni, ne-a vorbit viceprimarul comunei Grozești, Ion Epure:

„Avem o tradiție, am fost renumiți în zona Olteniei, dacă nu și în toată țara… nu știu dacă mai există undeva… erau în Mehedinți, la noi, la Grozești și la Stângăceaua… se făceau concursuri pentru cântatul cu fifa. Era un instrument rudimentar, la începutul instrumentelor, probabil. Se construiește din cucută, din tulpina de cucută… este asemănătoare cu cea de leuștean, că au văzut și copiii și știu despre ce e vorba.   Se taie la mijlocul verii, când ea este la maturitate deplină, se lasă partea de jos cu nod, înfundată, iar partea de sus vine tăiată în semicerc, pe o parte și pe cealaltă. Se suflă în ea și scoate un zgomot specific. Au fost concursuri, îmi povestea mătușa mea, în care comuna Grozești a fost pe primul loc, la bătălie cu Stângăceaua, erau renumiți. ” (Ion Epure – viceprimar comuna Grozești)

Cioplitul în lemn, pe cale de dispariție

Dacă oamenii, în trecut, confecționau în gospodărie ce le era de trebuință, acum, aproape totul se cumpără. Meșteșugurile tradiționale sunt pe cale de dispariție. La Grozești unul singur s-a păstrat: cioplitul în lemn. Nu mai e, însă, ce a fost pe vremuri, când erau mulți meșteri în satul Cârceni din Grozești.  „Înainte, în zona de la vale a satului mergeam… și în dreapta și în stânga erau oameni care lucrau în lemn, făcând de la roți de car, până la linguri, fuse (de exemplu femeile făceau fuse și torceau lâna).”  (Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Fundația Iubirii Culturale)

Constantin Tudor are 86 de ani și, de la 14 ani, lucrează în lemn. Omul spune, însă, că acum lingurile de lemn nu mai au căutare, puțini fiind aceia care le mai cumpără:

„Tata lucra la linguri și am învățat și eu de la el. Atunci cumpăra lumea linguri, acum foarte puțin, că acum au ieșit cele de fier… Se mai vând și din astea, de lemn. O parte din ăi bătrâni mai mănâncă și cu din astea de lemn, că alea de fier ard la gură…” (Constantin Tudor, cioplitor în lemn, sat Cârceni, comuna Grozești)

Dumitru Cacalete nu mai lucrează așa mult, ca pe vremuri, iar de dus, nu se mai duce prin sate să vândă, pentru că a îmbătrânit. Acum dă lingurile altor bărbați, mai tineri, care pot umbla.

„Pleacă oamenii ăștia cu ele prin sat, cu cozi de topoare, cu linguri… femeile cer și linguri mici și linguri mari, pentru topit (slănina de porc, n.n.), pentru cazane… mai pe timpuri, meseria noastră asta era, de făcut linguri și făceam clacă, ziua, seara, ne-adunam…” (Dumitru Cacalete – cioplitor  în lemn, sat Cârceni, comuna Grozești)

Sima Tudor fasonează lemnul și îl dă în lucru.

„Am o bucată de lemn și o sparg și din asta se pot face linguri, lopățici…”

Bărbatul n-a învățat să facă linguri de la cap la coadă, dar dă comandă bătrânilor care știu, face și el alte obiecte din lemn, necesare în gospodărie, apoi pleacă cu toate, prin sate, să le vândă: El îmi face linguri și eu am iapă, am căruță și fac la coade de sape, de securi și plec cu ele, să câștig și eu necesaru’.” (Sima Tudor  – cioplitor  în lemn, sat Cârceni, comuna Grozești)

Deși ne aflăm în era tehnologiei, pentru bătrânii cioplitori în lemn din comuna Grozești timpul pare să fi stat în loc. Ei lucrează cu aceleași scule rudimentare ca și strămoșii lor, cândva… „Majoritatea activităților erau făcute la un nivel primar, rural. Oamenii nu aveau instrumente moderne,  inclusiv lingura aceasta cu picior, pe care o am făcută, nu este făcută folosind un strung. Cuțite aveau, de diferite tipuri, bardă, instrumente pe care ei și le construiau singuri.” (Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Fundația Iubirii Culturale)

Tinerii din echipa noastră de proiect nu s-au mulțumit să participe la filmarea reportajului pe care îl aveau ca temă, ci au vrut să și experimenteze cioplitul în lemn. Bătrânii meșteșugari s-au bucurat mult și i-au îndrumat cu drag.

Meșteșuguri dispărute

Pe vremuri, femeile din Grozești țeseau pânză de casă în război și confecționau, cu mâinile lor, atât hainele de toată ziua, cât și pe cele de sărbătoare. În prezent, țesutul nu se mai practică, toată lumea cumpărând haine gata făcute.

Un alt meșteșug dispărut este morăritul, prin care grâul și porumbul erau transformate în făină. Nu există dovezi cum funcționau morile, înainte de a fi introdusă electrificarea în zonă, dar am putut vedea, la Grozești, o moară care folosea curent electric… „Analizând moara, am observat că modul în care ea este construită este destul de rudimentar. În afara faptului că este pusă în mișcare de un motor de 220 Volți, adică mai simplu, totuși, instrumentele, roata mare, sunt de proveniență mai veche.”(Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Fundația Iubirii Culturale)

Casă ce va deveni muzeu

Pentru a nu lăsa tradițiile și obiceiurile locale să piară, localnicii au început să strângă obiecte vechi, pentru a înființa o expoziție muzeală. Aceasta urmează să fie montată într-o casă veche de lemn, din satul Cârceni, salvată de la demolare, prin implicarea unui ONG  din localitate.

 „Vom merge astăzi la o casă din 1848. Nu știu, în totalitate, istoria casei, dar gândind la anul în care a fost construită, știind de Revoluția de la 1848, probabil e o dovadă că, în urma unor evenimente ale Țării Românești, ale României, oamenii au simțit această libertate. Probabil, zona Cârceniului fiind o zonă de oameni liberi, de chiaburi, cum i-au numit comuniștii, atunci au avut posibilitatea să-și folosească lemnul din pădure, au avut posibilitatea să folosească pământul de crivină, pe care-l utilizau la tencuirea pereților, împreună cu nuiele, au avut posibilitatea să se dezvolte. … Vom încerca să facem un mini-muzeu, cu oameni importanți din sat, încercând să reproducem viața din trecut. Într-adevăr, este un proiect, sperăm să se finalizeze, este un vis…(Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Fundația Iubirii Culturale)

Casa Gherghinescu, pagină din istoria literaturii române

O altă casă părăsită, ce ar putea deveni un punct de atracție pentru turiști, atât prin arhitectura cât și prin povestea oamenilor ce au legătură cu ea, este Casa Gherghinescu, din satul Cârceni al comunei Grozești.

„Casa Gherghinescu are o istorie deosebită. A fost făcută de către învățătorul Ionică Gherghinescu și soția sa Sevastița, însă mai e importantă, pentru că este locul în care a copilărit și locul în care venea, cu foarte multă plăcere, Vania Gherghinescu. El a fost un procuror care a trăit în Brașov…”

Dumitru Vania Gherghinescu a fost atât procuror cât și scriitor și a avut o soție foarte frumoasă, Domnița. Ea se ocupa de traduceri și era amfitrioana saloanelor de poezie ce se țineau chiar în casa lor din Brașov, la care veneau scriitori cunoscuți. Domnița a rămas în istoria literaturii române drept ultima muză celebră, care i-a vrăjit şi inspirat pe poeţii Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.  

Arhitectură tradițională pură   

Una dintre cele mai vechi case de lemn din Grozești, ce păstrează arhitectura tradițională locală, este cea a Mariei Tomescu, din satul Șușița. Vechea construcție ar putea sta, oricând, la loc de cinste într-un muzeu al arhitecturii populare. Tanti Maria are 85 de ani și ne-a povestit un episod de la nunta sa, care a lăsat semne pe ușa de la intrare:

„Noi am plecat cu nunta-n vale, să ducem nașu’… Un om a venit să stea la masă și s-a pus cu parii pe ușă… se mai vede și acum locul… așa erau atunci (nuntașii, n.n.), scandalagii…” (Maria Tomescu – localnică, satul Șușița, comuna Grozești)

Casa-mozaic

Pe lângă casele construite în stilul arhitecturii vechi din zona de deal a Olteniei, la Grozești am întâlnit și o curiozitate. Este vorba despre o casă îmbrăcată, integral, într-o faianță/mozaic, cu modele geometrice de diverse culori. Acest model este specific Banatului, regiune din vestul României, dar proprietara spune că a întâlnit ceva asemănător și în Muntenia, regiunea de sud a țării. Ea ne-a povestit că mergea cu soțul și alte rude prin țară, la muncă, la exploatările forestiere și acestora le-a plăcut foarte mult acest mod de a decora fațadele.

„Probabil au văzut ei, pe unde am fost la lucru, pe la Târgoviște, pe la Slobozia, pe la Călărași, în Banat, am umblat pe la păduri. Cred că ei pe acolo au văzut modelu’ ăsta cu faianță.” (Aurica Constantin, localnică din satul Cârceni, comuna Grozești)

Cazarea, importantă pentru turiști

În comuna Grozești, sunt multe case mari, frumoase, moderne. O parte dintre localnici au plecat în străinătate, iar unii și-au folosit banii pentru a-și face case impunătoare. Cu toate astea, nimeni nu s-a gândit să construiască o pensiune, sau să-și amenajeze o parte din casă, pentru a putea primi turiști. Asta, probabil, pentru că oamenii nu cred că turiștii ar veni la Grozești, nefiind aici puncte importante de atracție, precum în alte zone ale României. Am arătat, însă, în acest material, cum tinerii din proiect au găsit, la tot locul, motive ca cineva să fie interesat să vină, pentru a face turism ecumenic, sau experențial. De asemenea, se poate dezvolta aici turismul gastronomic, așa cum vă vom arăta, în cele ce urmează. Totuși, cine vrea să vină, pentru a-și petrece câteva zile în zonă, are posibilitatea să se cazeze la Turceni, la pensiunea Marigab, aflată la 20 de km distanță. Aici, echipa noastră de proiect a găsit condiții deosebite de masă și cazare, cu toate că Turceniul este un mic oraș din sudul județului Gorj, vecin cu comuna Grozești, din județul Mehedinți.

Când muzeul din Grozești va fi dat în folosință, casele reprezentative și biserica monument vor fi restaurate, iar acestea, împreună cu gastronomia locală și atelierul de făcut linguri de lemn vor fi puternic promovate, situația se va schimba. Atunci, turiștii își vor îndrepta atenția spre această comună, iar localnicii vor avea motiv să investească în spații de cazare. Poate, așa, măcar o parte dintre cei plecați să muncească în străinătate se vor întoarce, să dezvolte turismul la ei în comună.

Gastronomia locală, ridicată la rang de artă

Am lăsat la final una dintre cele mai frumoase experiențe trăite la Grozești, atelierul gastronomic tradițional, la care am participat, cu toții, cu mare drag. Prin rotație, tinerii din echipa de proiect au experimentat frământatul aluatului, au aflat cum se prepară mâncărurile tradiționale specifice zonei, au imortalizat totul în imagini foto și video, dar s-au și relaxat, la un fotbal. De altfel, tinerii au mai făcut și alte activități la școala din satul Cârceni,  la alegerea lor, cum ar fi vizionarea de filme ale proiectelor Școlii Grozești, dans și Karaoke. Între timp, oalele și ciaunele cu mâncare fierbeau la foc, în curte.

„În școala Grozești consider că avem cei mai buni bucătari din comună, în ceea ce privește bucătăria bunicii. Încă mai păstrează, foarte mult, produsele tradiționale, să aibă murături, gemuri, carne la garniță, să-și facă pâine. De exemplu, avem o familie de învățător care nu cumpără, niciodată, pâine.”(Felix Godeanu – prof. Școala Gimnazială Grozești, Președinte Fundația Iubirii Culturale)

Una dintre rețetele locale pregătite de doamnele profesoare a fost fasolea cu afumătură, fiartă în oală de pământ,direct pe jar.

„Am pus apă, legumele, fasolea, puțină carne afumată, puțin ulei și am pus-o la fiert.” (Rodica Scurtu -profesor Școala Gimnazială Grozești)

„Mai întâi am lăsat să fiarbă fasolea și, după ce a dat în colocot, am adăugat afumătura și, după câtva timp, legumele.” (Nina Rădoi -profesor Școala Gimnazială Grozești)

Dacă despre fasolea fiartă în oală de pământ mai auzisem noi, despre gogonele fripte și popoaie n-am mai auzit niciodată, până să ajungem la Grozești. Gogonelele (tomate încă necoapte – pentru cine nu cunoaște termenul) se murează și se pun la prăjit, în untura rămasă, în vasul în care a fost prăjită carnea. Când acestea devin ușor transparente și puțin crocante, sunt gata. Gogonelele fripte au gustul precum ciupercile prăjite și sunt servite drept garnitură pentru carne. Cât despre popoaie, acestea sunt făcute dintr-un aluat ca de pâine. Ele se aplatizează și se prăjesc, fără grăsime, în tigaie, pe foc. Dacă, în loc să fie prăjite pe uscat, în tigaie se pune ulei, popoaiele devin scovergi, adică un fel de gogoși. Acestea se servesc la desert, acoperite cu diverse gemuri sau magiunuri, făcute în casă.

Eiii… și după atâta muncă și străduință, atelierul gastronomic s-a încheiat cu o masă tradițională de zile mari.

În cele trei zile petrecute la Grozești, atât noi, îndrumătorii, cât și tinerii din echipa de proiect, ne-am simțit extraordinar. Am cunoscut oameni minunați, deschiși către lume, am vizitat monumente din zonă, am învățat lucruri interesante despre obiceiurile și tradițiile locale, am experimentat cioplitul în lemn și ne-am bucurat de gastronomia tradițională din zonă, după cum s-a văzut.

Putem spune oricui, cu mâna pe inimă: „Mergeți la Grozești, în județul Mehedinți, regiunea Oltenia, țara România! Veți vedea că merită, cu prisosință, să faceți drumul până acolo… ”

One Comment on “Grozești – Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor”

  1. Respect pentru trecut..

    Satul Cârceni a fost infiintat de catre un strabun de al meu al carui nume,din pacate ,nu il.stiu.

    Strabunul meu a fost un soldat originar din satul Cârceni (Кырчаны – Богоявленское) din Rusia ,care in perioada 1805 -1806 a luptat in Serbia sub comanda unui general (sau capitan,exact nu stiu) Isaev.

    Undeva dupa 1806 ,la indemnul unor tovarasi valahi ,a decis sa ramana in Valahia unde a cumparat ceva pamant,s-a casatorit cu o romanca,si a infiintat un catun nu departe de satul Grozesti (a fost unul dintre ctitorii bisericii din Grozesti).Alaturi de el s-au asezat si alti tovarasi ,sarbi,romani si bulgari .Numele satului l-a dat in amintirea satului rusesc de unde el provenea.Ba chiar paraul care curgea pe vslea unde se asezase satul l-a botezat Cârceanu.Pentru ca satul din Rusia,Cârceanî se afla la fel pe cursul unui parau numit Cârceanka ,

    Din cate mi-a povestit bunicul meu,Iancu Jianu era un oaspete obisnuit al satului si la chemarea lui,intotdeauna barbatii satului se ridicau la arme si faceau incursiuni de prada oe teritoriul otoman ba chiar si pe teritoriul Valahiei.

    Satul a fost organizat si administrat dupa oboceiul cazacesc ,iar mosia satului era lucrata in devalmasie.Nu a existat un boier iar oamenii din sat erau liberi ,datori fiind doar sa stea mereu sub arme.

    Dupa Revolutia din 1821 in care barbatii din Cârceni au luptat de partea Eteriei,strabunul meu,impreuna cu mai multe familii din sat au trebuit sa ia drumul pribegiei fiind vanati atat de catre turci cat si de autoritatile țariste.

    Cu sprijinul printului Gheorghe Cantacuzino au trecut in Austria (in Bucovina prin Transilvania) unde familia Cantacuzino inca mai detinea cateva domenii .In acea stare de lucruri strabunul meu a decis sa-si schimbe numele de familie in Cârceanu ,pentru ca generatiile ulyerioare sa aiba idee de locul din care provin.

    .Pe masura ce aceste domenii au fost vandute,oamenii de pe aceste mosii au mutati pe domenii (mosiile) Cantacuzinilor sau rudelor acestora din Moldova ,undeva intre 1825 si 1830 strabunul meu mutandu-se in ceea ce este acum com Havârna (fosta Gavorna) proprietate a fam.Ghica si ulterior a lui Alexandru Sturdza (fiul primului guvernator tarist al Basarabiei,Scarlat Sturdza) care a lasat aceasta mosie zestre fiicei sale Elena Olga Sturza atunci cand s-a maritat cu cneazul Mihail Obolenski.

    Exceptand acel strabun ,nici un alt aflux de sange rusesc nu a mai avut loc in neamul Cârcenilor ,cel.putin al celor moldoveni.

Comments are closed.