Dumbrava Tismana, frumoasă şi veşnică!

 77 total views

O nouă dimineață risipește răsăritul peste crugul izvoarelor din munți. Cu soarele pe umeri, Parângul își limpezește fața în mătasea perdelelor de ceață uitate peste orizont de ploile hoinare ale lui iulie. Olimpul Olteniei își liniștește măreția peste valuri de munți și domină solitar deschiderea zării. Se întâmplă ceva acolo sus, pe pajiști. E prea adâncă depărtarea. Nici ciopoare risipite pe culmi nu se văd, nici clopote în dangăt nu se-aud, nici câinii-n urma turmei nu mai latră! Nici susur de izvoare nu răzbate prin aerul umed al zărilor! Despre toate acestea, numai ochiul cerului mai poate povesti …

Anotimpurile se rânduiesc în dumbravă cu tot fastul lor.
Anotimpurile se rânduiesc în dumbravă cu tot fastul lor.

La doar câteva zboruri de vultur de această lume a munților semeți și mândri, pe tăpșanul pitit sub geana dealurilor domoale și cuminți, undeva înspre miazăzi de ivirea Frumosului, Cioclovinei și Pietrei Boroștenilor, te pierzi tăcut și fermecat între minunile celei mai frumoase păduri din Gorj – Dumbrava Tismana. Intrarea în templul sacru al arborilor ce împlinesc acest codru secular se face printr-un portal cu platani, obișnuiți să înflorească la începutul lui iulie pentru a întregi ținuta elegantă a locurilor. Dincoace, călătorul ce vine dinspre Târgu-Jiu poate admira Pădurea fără Vârf, cu stejari răzleți, tociți la creștet, presărați ici-colo pe întinderile înalt înierbate dintre Topești și Seuca. Aici își trăiesc pacea și lucrul o parte din stânile oierilor din Peștișani și Tismana. Tot aici se opresc pentru a se înfrupta din ofranda firului de iarbă cirezile gospodarilor care nu au apucat încă să viseze a fi vestiți fermieri şi nici nu s-au văzut stăpâni peste stânile din munţi.

Codrul verde

Mulți ar vrea să știe câte ceva despre misterul vârfului pierdut al pădurii. Există oameni care nu-și fac provizii pentru focul de peste iarnă. La vremuri aspre, sătenii de aici ies din casă și trec pragul pădurii, profitând agresiv de generozitatea ei. Dacă stejarul este mai subțire spre vârf, taman acolo se cațără și lovitura de secure este neiertătoare. Aici, copacul este mai subțire iar delictul nu se înregistrează. Știu ei, braconierii, ce fac! Ramurile sunt doborâte la pământ, legate în chingi și duse la gura sobei. Ritualul nefast continuă iarnă de iarnă, anotimp de anotimp, victimizând stejar după stejar, vârf după vârf, lăstar după lăstar. Din nefericire, așa se retează o pădure și se naște o legendă. Urmările vorbesc viitorului despre cine sunt și ce fac acești oameni, despre rostul și devenirea acestor locuri, tălmăcind impresii și desțelenind destine, undeva, între Peştişani şi Vânăta.
Drumul asfaltat străbate inima pădurii trezind cu șuierul vitezei liniștea ancestrală a codrului. Deasupra, la zeci de metri de pământ, se cațără pe cer bolta de ramuri a stejarilor seculari, selecționați cândva pentru Palatul Poporului din Bucureşti și salvați de la tăiere de pixul unui inginer împătimit de monumentalitatea și farmecul arborilor şi al acestei păduri. Dumbrava Tismana este orânduită pe mai multe etaje de vârstă. Lângă drum se întemeiază lăstărișul de fag şi carpen, urcă spre acoperiș în lumânări dese și drepte fagii mijlocii, țin vârfurile pe brațe apoi arborii veterani ai pădurii – gorunul, gârnița și ceroiul. Rar găsești prin cotloanele codrului câteva exemplare de ulm și paltin. S-au delimitat între ferestrele ramurilor ocoale înverzite cu puieți, pepiniere pentru viitoarele întemeieri arboricole, spre veșnicirea acestei păduri cu faimă.
Verile uită să vorbescă despre idilele furișate în sufletul codrului verde, nici firul ierbii în nerostirea lui nu știe cât de desculț e pasul fecioarelor rătăcite spre izvoare. Discret, în taina umbrelor și a luminii scăpătate peste ram, aruncări de ape le mlădiază pletele și le-nvelesc trupul, ca-n legendare risipiri de basme. Serile coboară aici în triluri de privighetori și-n șuierul limpede al mierlelor. Luna se trezește în oglinda gâldaielor mici cuibărite pe albia Sângerișului. Doar pasul apăsat al viețuitoarelor mai sparge liniștea nopților de aici. Ursul, mistreţul, scroafa şi godacii, cerbul, ciutele şi turmele de căprioare, toate aceste minuni ale lumii codrului însufleţesc şi animă clarul de lună căzut peste vârfuri, sclipiciul de soare scăpat printre fruze.
Și anotimpurile se rânduiesc în dumbravă cu tot fastul lor. Toamna trage perdelele de la fereastra casei verzi. Rămân desenate pe cerul albastru toate brațele pădurii. Jos, peste gleznele înecate în frunze uscate, dorm toate visele și cântecele verii. Se dezgolesc, spre neliniștea gândului, grămezile de gunoaie dosite de om la rădăcina copacilor și-n desișurile neumblate. Iarna-și adăpostește aici nămeții înalți peste care se adună în familii cerbi și căprioare, cete de mistreți, iepuri și alte necuvântătoare. Vin aici, la prispa cantonului, să scape de hăituirea jivinelor și să guste din hrana adusă de pădurari.
Primăvara revine an de an cu muguri de viață. Ochii plânși ai zăpezilor se pierd iar în șuvoiul pârâului. Pe cărăruile ce duc spre neguri de codru se desenează iar urme de viață. Unele duc spre Vânăta, altele spre satele de sub Piatra Boroștenilor, altele spre Dealul Sporești, unde-și au sălașul cele mai sprintene căprioare văzute printre lăstărișurile de aici şi unde vei asculta îndelung cucul cântând. În acest templu, cântecul său pare atât de înalt și adânc, de-l poți auzi și din larg de depărtări. Primăvară de primăvară, vatra dumbrăvii se colorează în violetul brândușelor. La marginea drumului ies mulţi copii să întâmpine trecătorul cu buchețele de cocoșei, ghiocei și brebenei. Surâsul lor limpede și sincer sădește bucuria în inimile tuturor și ține până ce verdele crud învelește în farmecul culorilor priveliștea mirifică a Dumbrăvii Tismana. O minune a naturii, ce se impune prin multitudinea exemplarelor de stejari seculari, o lume mereu primitoare și niciodată părăsită de cântec, frumusețe și dor de viață. O lume mereu mai frumoasă şi veşnică!