Am poposit pe la Câmpofeni. Pe navetă am relecturat “ALMANAHUL MEU LIRIC” de Al. Doru Şerban (Editura Măiastra, Tg-Jiu-2011). Volumul este alcătuit din trei părţi(capitole): “Crez si credinţă”, “ Altfel rimate” şi “ Blesteme “. Partea a patra formează cinci poeme (Legendă, Casa părăsită, Creatorul, Creştină şi La cină) traduse de mine în germană. O grafică modernă, sugestivă (Daniel Şerban) anunţă un album liric interesant, pe care autorul îl dedică distinsei soţii, întrucât domnia-sa, ca şi mitică Penelopă, i-ar fi “ţesut cămaşa izbânzii, cu credinţă, din fire de iubire.“
Născut la 4 iulie 1948 în Preajba-Gorj, poetul(dar nu doar atâta) a publicat, până în prezent, încă 40 de cărţi, pentru activitatea culturală şi editorială fiind distins cu titlul de “Gorjanul anului 2010”.
În paginile albumului intrăm odată cu poetul, aşa cum şi el a “ intrat în cetate/ ca un Iisus/ cuvântător de pilde..“. Excelentă ARS POETICA, inclusiv antologică(şi ontologică). Finalul adevereşte spusa:”…a scris pe un gând/ Testamentul Literar/, s-a aşezat pe o piatră din cetate/ şi a rămas acolo,/ dăltuit cu nume cu tot./ De atunci, Sufletul/ i se vinde în librării”. Ceva borgesian. Şi profetic, şi simbolistic, şi artistic. Iar toate astea, aşa cum zice “Legenda”, pentru că, dincolo de orice ostilitate cofratenă, aspiraţia spre o plenară devenire de “izvor”, se întemeiază pe valoare. Determinările, absolut autobiografice(nu doar ale autorului, ci şi ale satului natal) prezentate aproape monografic si interpretate axiologic, le găsim sub formă de „ursită”, “sentimente”, ”amintiri”, “peisaje”, “iubiri”, “Casa copilăriei”, precum şi de tradiţii, obiceiuri, datini şi experienţe de viaţă social-spirituale, trăite de autor fiinţial, adică osmotic-cosmotic. Trăindu-şi profund copilăria în orizontul unei civilizaţii rurale cu un ethos rămas aproape în legende, poetul ne repune în circulaţie motive ale credinţelor ancestrale(Casa Părăsită, Vârgelul s.a.), mituri populare(Dragobete, Ciumarca, Sânziana s.a.), ritualuri ortodoxe, un fel de Lege in viaţa satului tradiţional românesc, ce i-a asigurat acestuia inclusiv o temeinică identitate, etno-culturală.
Sărbători, rugăciuni, peisaje diverse anotimpuri, ocupaţii şi profile din mediul rural întâlnim şi în capitolul “Altfel rimate” în care Al. Doru Şerban vine cu inovaţii formale îndrăzneţe deloc lesne traductibile în alte limbi: “Ţăranul”, “Vânătoarea”, “Lăutarul”… Eu i-am tradus în germană poemul “Creştină”: Privesc icoana:/ Ana/ Visează la Nepot/ Pot/ să îi simt dorinţa de Iisus/ Sus/ Tatăl rostuieşte în pahar/ Har/ Maria, la sfânta-i chemare/ Are/ pântecul plin de Hristos/ Os/ Ceresc, irtător de jertfire/ Fire2 etc., ceea ce, în germană ar arăta cam aşa: „Da schaue ich an die Ikone(Icoana)/ Mit Anna;/ an Ihre Neffe traumt Sie!/ Siehe/ wie Sie an Christus denkt./ Evident …..”
Stopez elixiriantul text pentru a nu obosi cititorul, dar trebuie răspicat: este păcat să nu fie lecturat deliciosul capitol al blestemelor, un fermecător demers în genul liricii(parţial) divinului Lorca si, desigur, al lui Miron Radu Paraschivescu. Drept pentru care: rămânând – prin operă -“aşezat pe o Piatră de Cetate”, poetul Alex. Doru Şerban a reuşit, ca mulţi poeţi gorjeni, să i se “vândă Sufletul” deja la o frumoasă vârstă în plin foc al creaţiei. Să fie acesta un “Blestem”, „ursită”, o “dulce povară”? Cred că toate la un loc. Spre beneficiul cititorului…
Dumitru Dănău
