Chiar dacă am fi tentați să scriem în continuare despre politică, mișcări de protest, acte de terorism, sau orice alt subiect de actualitate, editorialul din acest număr este dedicat unui subiect sensibil, a cărui vulnerabilitate reclamă măsuri imperative pentru protecţia şi conservarea sa: monumentele istorice, simbol al identității naționale.
În ultimii ani, monumentele istorice au intrat într-o nepermisă stare de degradare. Nu putem afirma că planuri „serioase” de restaurare şi conservare nu există, dar mai este nevoie şi de fonduri. Acestea fie sunt alocate limitat, fie lipsesc cu desăvârşire. Dacă unele dintre monumentele istorice se află într-o paragină de nedescris, altele au de suferit în urma „nepotrivitelor” amplasamente pe care au fost ridicate. Îmi este greu să înţeleg cum se acordă sistematic aprobări pentru cine ştie ce şantiere de construcţii în chiar vecinătatea unor astfel de obiective. Mi se par nefiresc de aberante astfel de aprobări, care în mod evident, pun sub semnul întrebării stabilitatea ulterioară a structurii acestor monumente. Practic, în ultimul deceniu, numeroase monumente au fost sufocate de clădirile construite în imediata lor apropiere.
Cert este că soarta multora dintre aceste obiective cu valoare de patrimoniu istoric, la nivel naţional, nu este deloc „puţin alterată”, așa cum se precizează, iar reprezentanții Direcţiei pentru Patrimoniu Istoric cunosc foarte bine acest fapt. Situaţia este de fapt una critică. Măsurile întârzie să apară şi multe monumente se deteriorează cu fiecare zi care trece. Proiectele de restaurare şi conservare sunt întârziate, iar scuzele aduse sunt dintre cele mai diverse: „fie lipsesc specialişti, fie fondurile alocate sunt insuficiente”, fie, în realitate, cei în măsură să soluţioneze proiectele dovedesc iresponsabilitate. Oricum, responsabilitatea este repetat pasată fără ca cercul vicios să poată fi închis. Pare incredibil cum monumente care au rezistat atâtor intemperii vreme de secole, riscă să fie pur şi simplu rase de pe suprafaţa pământului în doar câţiva ani din pricina dezinteresului pe care unii îl manifestă într-un mod atât de agresiv.
Chiar dacă în această direcție există legi elaborate în conformitate cu bunele practici europene și internaționale în domeniu, în România acestea au fost încălcate în dese rânduri. Ne întrebăm, pe bună dreptate, când vom repune istoria acolo unde îi este locul? Manifestând în continuare nepăsare față de monumentele istorice și starea lor, fără a menține legăturile trainice cu trecutul, ne vom trezi într-o Românie fără conștiință, fără repere, dar mai ales fără identitate națională.
