IMAGINI ÎN CUVINTE Veniţi dară, fraţilor, să facem noi binele!

Monumentul de la Padeș amintește de cele întâmplate cu 196 de ani în urmă, într-un ianuarie friguros

            S-a scurs primul sfert de secol din mileniul trei al existenţei lumii de după Hristos. Undeva, pe Valea Motrului, sătenii trăiesc zilele unui ianuarie neobişnuit din viaţa lor. Câmpia Padeşului se arată tristă, rece şi neajutorată de modul în care vremea îşi îndeplineşte rosturile prin acest ţinut de sub fapturile munţilor. Zăpada s-a aşezat împărăteşte doar pe culmile Carpaţilor şi mai la vale, pe golurile şi plaiurile mărginaşe. Dealurile şi măgurile ce înconjoară din toate părţile platoul din stânga Motrului, ca un amfiteatru în care s-au adunat toate gândurile istoriei, sunt biciuite acum de viscolul hoinar, de zloată şi ploile zburlite din depărtările înalte. Copiii satului mai aşteaptă încă ninsorile, trecătoare acum prin alte sălaşe!

            Suntem olecuţă de timp înainte de 23 ianuarie 2025, ziua în care cu mai bine de două secole în urmă, în acea iarnă memorabilă a anului 1821, Tudor Vladimirescu aprindea flacăra revoluţiei, citind în faţa adunării norodului Proclamaţia de la Padeş. Nu ştim dacă atunci vremea le-a fost părtaşă şi blândă cum este azi, dar în răvaşele şi hrisoavele îngălbenite de timp se scrie că s-au adunat aici câteva mii de ţărani-oşteni, spre a lucra pentru binele obştesc, pentru dreptate şi libertate, pentru buna propăşire a ţării.

Tudor îi chemase pe toţi oltenii de sub munte pe-această câmpie străjuită jur-împrejur de munţi, în inima moşneniei, pentru a-şi apăra condiţia lor de ţărani liberi. Ridicarea la luptă a moşnenilor nu era o mişcare anarhică, lipsită de temei, ea ţintea împlinirea revendicărilor poporului şi repunerea patriei în drepturile sale.

            Multă tăcere se află în aceste zile în valul de pământ al meterezelor din preajma monumentului înălţat în memoria Voievodului Pandur, înspre partea de răsărit a „Câmpiei Soarelui” de la Padeş. Obeliscul piramidal zidit chiar din piatra muntelui şi basoreliefurile din bronz situate în cele patru zări ale trunchiului de piramidă amintesc despre clipele de aprigă hotărâre a Slugerului şi „Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara”.

În deschiderea şi-n neliniştea câmpiei, glasul justiţiar al lui Tudor aţâţa conştiinţele celor obidiţi şi nesocotiţi de dregătorii vremii, îndemnându-i la luptă: „Veniţi dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum sântem făgăduiţi. Nu vă leneviţi ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii, care veţi avea arme cu arme, iară care nu veţi avea, cu furci de fier, cu topoare şi cu ce veţi găsi şi fără zăbavă alergaţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat.”

            Tudor izvodise Proclamaţia către popor în spaţiul sacru al mănăstirii, la Tismana, în credinţă şi sacrificiu pentru ţăranii şi târgoveţii veniţi în adunarea norodului, pentru binele ţării, pentru o dreaptă chivernisire a nevoilor obştei şi recăpătarea libertăţilor furate de „tiranii şi lipitorile mârşave de greci, dimpreună cu boierii noştri”.

Pentru noua orânduire a treburilor ţării, la doar 41 de ani, Domnul Tudor a îmbrăcat cămaşa morţii, cum el însuşi avea să-i mărturisească lui Iordache Olimpiotul, luptătorul aromân antiotoman, originar din Vlahoivadia, un sat de pe Muntele Olimp.  Viteazul Voievod de la Padeş era dârz şi hotărât să lupte pentru norodul său, care îl urma fără şovăire, fără tăgadă. Pentru săvârşirea binelui obştesc, să sfârşească el ori să reteze pentru totdeauna nedreptăţile ce cuprinseseră întreaga Valahie.

            Tudor scruta cu privirea-i necruţătoare mulţimea adunată în largul nins al câmpiei. Glasul său neîmpăcat străfulgera prin aerul aspru al iernii, fremăta de nedreptate şi înflăcăra sufletele, în iureşul de nestăvilit al oştenilor adunării. Ardeau focurile în inima câmpiei, ardeau şi-n inimile pandurilor veniţi să lupte. Adunarea revoluţionarilor avea de acum un conducător puternic, stăpân al realităţii triste din Ţara Românească şi un înverşunat luptător pentru binele tuturor. Programul revoluţiei era clar şi concret. Domnul Tudor ştia ce are de făcut. Voia înlăturarea despotismului fanariot şi reformarea statului boieresc.

            Pentru asigurarea izbânzii, Vladimirescu îşi dorea înţelegere şi linişte la graniţele cu vecinii, pe atunci trei mari imperii. De pe câmpul îngheţat de la Padeş sunt trimise răvaşe către curţile imperiale, în care se explică suferinţele norodului şi scopul revoluţiei. Erau momente de mare încercare pentru ţară şi, sub veghea munţilor, la Padeş, se constituise „adunarea” care începuse a lucra pentru popor, fără niciun strigăt de la vreun divan domnesc, îndemnată doar de nevoile poporului, de stăruinţa neamului oprimat şi umilit de ciocoi şi suferinţe.

După cum se scria într-un zapis al vremii, delegaţiile adunării norodului, formate din câte trei panduri înveşmântaţi numai cu cămăşi şi încinşi în curmeie de tei, au dus la Ada-Kaleh şi Vidin memoriile prin care împăraţii vremii aflau că revoluţia pandurilor urmăreşte recâştigarea vechilor libertăţi ale neamului românesc.

            De la Padeş, Tudor trimite arzul către Poarta Otomană şi jalba către Paşa de Vidin, declarându-i pe conducătorii ţării ca „vrajmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri”. Al doilea arz este trimis apoi către Curtea de la Viena şi o scrisoare către Francisc I, împăratul Austriei, semnată de „tot norodul românesc din Valahia”.

Câteva zile mai târziu, pe 26 ianuarie 1821, din Ciovârnăşani, îi scrie şi Ţarului Alexandru al Rusiei, prin consulul Alexandru Pini, de la Bucureşti, detaliind scopul revoluţiei şi mărturisind că aceasta nu va pricinui nicio neorânduială.

            Din dorinţa de a mă reîntâlni cu istoria satului natal, am păşit de nenumărate ori pe iarba îngândurată sau pe omătul neumblat al meterezelor de la Padeş. Am urcat treptele monumentului de piatră, să recitesc textul vestitei proclamaţii sculptate în bronz, să privesc iarăşi spre văioagele munţilor şi să aud prin adâncimi de timp cetele de panduri coborând spre locul marii adunări pentru ţară. Să rememorez, ca fiu al locului, toate evenimentele aniversare petrecute în ultimele şase decenii, la care am participat, ca şcolar şi cetăţean al Padeşului.

 Aici, sufletul mi se umple de istorie, parcă revăd chipul Neînfricatului Voievod de la Padeş, adus peste tumultul anilor de diverse voci actoriceşti, şi-i aud glasul justiţiar răsunând iarăşi în ecouri peste câmpie, peste munţi, peste inimi şi simţiri. Toate aceste întâmplări vibrează în propria-mi conştiinţă, sunt crâmpeie care mă răscolesc întru dreaptă şi sinceră cinstire a lui Tudor Vladimirescu.

            Adevărul istoric este cert. A fost o zi de 23 ianuarie 1821. Atunci, din Câmpia Padeşului, a plecat peste ţară revoluţia condusă de Domnul Tudor, fiu al Patriei, cu iubire şi jertă pentru norodul său. A fost un luptător îndârjit împotriva zăticnirilor boiereşti şi trădătorilor nărăviţi în obişnuinţa de a prădui ţara, duşman neînduplecat al hoţilor purtători de privilegii şi ranguri dobândite din sângele străbunilor, al ticăloşilor care privesc poporul cu mult dispreţ şi care au dus ţara într-o cruntă sărăcie. Am folosit cuvintele Slugerului, să-i pot reda îndârjita revoltă din sufletul său înalt, de straşnic conducător de oşti şi ţară.

Tudor Vladimirescu a fost un vizionar al epocii sale, spirit realist şi just. A fost demn, nu a cerşit nimic porţilor imperiale din Constantinopol, Moscova şi Viena, a luptat cu poporul pentru cucerirea drepturilor românilor. Numai moartea prin trădare l-a oprit să fie de folos ţării şi neamului, pe care le-a iubit şi le-a apărat până la jertfa supremă!