Prin adâncimi de timp şi zvon de primăvară, răscoliţi de încercări şi amintiri, ne-ntoarcem nostalgic spre răsărit de viaţă. De-acolo, din depărtări de vremuri, printre ferestre de gând şi-nduioşări de suflet, se iveşte mama, aceea pe care o sărbătorim an de an, în prima săptămână după sosirea lui Mărţişor prin casele şi ogrăzile noastre.
De ziua ei, a celei care ne-a dăruit viaţa, alegem să-i adresăm cele mai scumpe, sincere şi limpezi cuvinte dintre atâtea pe care ne-a învăţat să le rostim corect şi frumos, sub nimbul bunului simţ şi al respectului pentru oameni, flori, neasemuite flori din raiul florilor, atâtea şi-atâtea cadouri care să-i vorbească despre nemărginirea sentimentelor ce-i purtăm clipă de clipă în inimi şi-n dorinţe.
Cernem clepsidra şi redescoperim vatra copilăriei când, legănaţi în braţele-i tandre, întrezăream lumina lumii pe care voiam să o-ncercăm, să-I aflăm calea şi să o cunoaştem cât mai mult. Cu mâna, cu ochiul, cu gândul, cu vorba, cu pasul, cu mintea, cu inima, cu sufletul. Cu binecuvântarea şi sprijinul generos al mamei. Sub oblăduirea ei, am primit botezul vieţii.
Ne săruta pe frunte şi uneori ne sufla de deochi, să ne fie liniştit visul, liniştit somnul, somnul dulce al copilăriei. Nu se desprindea de noi, de la mersul copăcel, la zburdălnicia adolescentină şi pe mai departe, pe drumul încercat al devenirii noastre ca oameni şi cetăţeni. Cu mama la grădiniţă, cu mama la şcoală, cu mama la baclaureat, să cucerim fiecare treaptă a împlinirii noastre.
Cu ea, de cele mai multe ori, urcuşul prin viaţă ne-a fost clar, uşor şi sigur.
Ştia să ne ocrotească jocul, jocul ţanţoş şi crud al anilor de început, când înnobilam copilăria cu hohote de râs, prin râuri de veselie şi gingaşe îmbrăţişări cu universul sacru al satului. Creşteam în ochii bunicilor şi cocoşam dealurile de-atâta alergătură, chiuiam de bucurie şi ne pierdeam zile întregi pe cărăruile codrului abia înfrunzit, spre plaiuri udate de soare şi miresme, peste care culorile florilor au ţesut covoare inedite de flori, sub trilul divin al păsărilor.
Ne întorceam în amurg acasă, cu purpură-n obraji, trăgând după noi drumul de la zeci de kilometri depărtare de casă. Ne-ntreceam cu braţele pline de flori, pentru cel mai frumos buchet şi eram nerăbdători să plantăm în grădini, sub geana ferestrelor casei, primii bulbi de ghiocei şi viorele, legături nemaiîntâlnite cocoşeii şi brebenii din pădurile noastre, flori, minunate flori aduse din ţinuturile îndepărtate ale munţilor cu zăpezi scurse de soare.
Alteori nu ne mai vedeam duşi acasă din simfonia crângurilor, unde fugăream mieii, mieii noştri drăgălaşi după care alergam să-i prindem, să le agaţe bunica ciucuraşi roşii în ureche. Tot în miez de codru, pe lujerul firav şi verde al ierbii, căutam gărgăriţa, o lăsam să se aşeze pe deget, îi cântam versurile învăţate la şcoală şi aşteptam să zboare. Şi zbura…
Zbura şi poate mai zboară şi azi, pe unde suntem şi ne-amintim de anii dăruiţi de mama, pe care deseori mergem să o revedem. Sfioşi şi ninşi de gânduri o îmbrăţişăm şi-i spunem cu glas plăpând: „Sărut mâna, Mamă!”.
În ochii ei adânci şi limpezi, înveliţi de cearcăne şi griji, zărim cerul senin al copilăriei, cu toate nestematele ei ascunse în templul timpului. La geana ferestrei, au înflorit iarăşi ghioceii. Voievodal, vestitorul primăverii s-a înălţat prin miez de zăpadă să ne primească acasă după tradiţie. Simţim adierea miresmelor. Nu au înflorit încă viorelele albastre.
În curând, va cânta cucul şi iar va răsuna dumbrava de glasul lui. Printre vreascurile din grădină a crescut o pădure de ghiocei. Sunt ghioceii noştri aduşi din munte, în primăverile copilăriei. Surâsul adunat din căuşul florilor albe, mângâie cu dor struna sufletului nostru. Amintirile trec spre veşnicie. Bun venit, primăvară! Sărut mâna, Mamă!
