La doi paşi de umerii munţilor, între două localităţi pitoreşti ale Gorjului, Novaci şi Polovragi, curge în zbucium despletindu-şi unda în fuioare argintii apa râului Galbenu. Pentru cel ce doreşte a-şi linişti inima şi gândul cu irizări de bine din fascinaţia naturii acestor locuri, poate găsi cale spre frumuseţile de aici ocolind văi şi coline domoale, până ajunge la Baia-de-Fier, în deschiderea largă şi primitoare a Cheilor Galbenului.
Slobozindu-şi cu blândeţe versanţii spre sud, Parângul îşi udă stâncăriile sure în albia gălăgioasă a râului prăvălit dinspre vârfuri ameţitoare şi cetini verzi de brad, să se piardă apoi în firul firav susurând în adâncuri de piatră şi-n misterioasa tăcere a spaţiilor ascunse privirilor, printre bolovanii mângâiaţi şi modelaţi în mii şi mii de ani de infinita răsucire a valurilor prinse între munţii prea îndepărtaţi de albie, cu prăbuşiri de calcar până peste maluri şi pereţi zvelţi de stânci solitare, cariate de vânturi şi geruri, parfumaţi primăvara cu miresme de liliac şi frasin, încununaţi cu solii mesteacăn şi străjeri de pin toată vara, toată toamna. Într-un peisaj care-i lasă mereu omului cărare deschisă spre păduri şi munţi, pentru a revedea una din minunile zămislite peste timpuri de încrâncenarea acerbă, tăcută şi surprinzătoare dintre apă şi calcar – Peştera Muierilor.
Aici, între masivele Măgura şi Sarba, pe malul drept al Galbenului, valurile timpului geologic au făcut să se nască o măruntă deschidere în trupul muntelui, de fapt, uşa de intrare în vestita Peşteră a Muierilor. Nu ne mirăm de ce i s-a spus aşa aflând că, în urmă cu veacuri şi chiar milenii, când bărbaţii lor erau duşi la luptă, să alunge din vatra lor pe cei răi şi cotropitori, femeile şi copiii rămaşi acasă îşi găseau aici tihna şi siguranţa. Pe lespezile sculptate ale încăperilor din amvonul muntelui, ele îşi legănau odoarele, găteau ori torceau la lumina palidă a opaiţelor.
Intrând în „catedrala e calcar”, întâlneşti şi admiri rând pe rând sculpturile inedite făurite aici, în curgerea timpului, de natura însăşi. Se arată rând pe rând ochilor capodopere precum „Bazinele Mici”, „Orga”, felurite stalagmite, stalactite, coloane brodate în piatră sprijinind tăcute şi spăşite tavanul peşterii. Pătrunzi, tot mai adânc, pe galeria principală şi apare „Domul Mic”, asemănător unui castel straniu, modelat într-o ciudată simbioză dintre apă şi calcar, cu o zămislire în operă de cel mult trei milimetri în zece ani. Se dezvăluie privirilor „Altarul” – o îngemănare de coloane sculptate cu măiestrie, foarte apropiate unele de altele. Acest spaţiu dispune de multe stalagmite, unele mai groase, altele mai subţiri, care s-au conturat şi s-au unit între ele, formând concreţiuni asemănătoare cu acelea văzute de oameni în realitate şi pe care ei l-au denumit „Vălul Altarului”. Apoi, rotunjimile urcă precum treptele unei scări, alcătuind „Cupola Altarului”. În preajmă, formele pietrei capătă chipuri de oameni şi animale, însoţite de scurgeri parietale, albicioase. Urmează apoi alte sculpturi în stalactite şi stalagmite, care au înfăţişări diferite precum „Amvonul”, „Candelabrul Mare”, „Bazinele Mari”. De aici, nu este nevoie să mai mergi pe brânci pentru a ajunge la „Cascada Împietrită”. În partea stângă a acestei deschideri fastuoase se observă o nouă draperie de stalactite, distingându-se în înaltul plafonului stalactitele ce reprezintă „Candelabrele Mici”. În dreapta, urcând la vreo cinci metri, o uriaşă stalagmită îşi poartă numele de „Domul Mare”. Tot în această sală mai este un „Moş Crăciun” şi, chiar în faţa bătrânului împietrit, „glumeaţă” şi pusă pe giumbuşlucuri, natura a născocit „Cadâna”, un nud feminin care atrage ochiul vizitatorilor, obligându-i a adăsta mai mult timp în faţa minunilor pline de mister şi frumuseţe. Deasupra „Cadânei”, din plafon, se deschide ameninţător ciocul unei păsări de pradă. Într-o încăpere vecină, întâlnim „Dantela de Piatră”. Urcăm apoi câteva trepte şi suntem în „Sala Minunilor”, unde sunt adunate toate frumuseţile peşterii, stalagmite şi stalactite de diferite forme şi culori, care coboară spre vatră ca nişte draperii nemaivăzute. Trecem „Portiţa” şi intrăm în sala cu guano, uriaşe grămezi organice minerale depuse de lilieci de-a lungul vremii. Sus, pe tavan, se pot vedea colonii din lumea acestor vieţuitoare ale întunericului veşnic. Ultima încăpere prezintă însemne specifice cu mult urme groase e fum pe plafon şi vetre de foc, amintind de spaţiile în care se refugiau femeile la vremuri de tristeţe şi încercare pentru viaţa lor.
Ieşirea din peşteră este monumentală. De cealaltă parte a muntelui se arată cerul, e albastru, pur, limpede, cum rar se poate vedea aşa. Jos, tot murmurul văii, cu apa limpede a râului învolburat, susurând şi furişându-se peste bolovănişul din calea-i nesfârşitului amurg. Stânca muntelui are înfăţişare de cetate iar arborii seamănă aici cu nişte străjeri încremeniţi de vraja timpului. Împrejur, totul este mirific. Peştera Muierilor rămâne o comoară în care sunt aşezate la un loc podoabe ale naturii şi mărturii ale istoriei. Aici, la Baia-de-Fier, natura este impresionantă şi generoasă cu omul, dăruindu-i amintiri de neuitat.
