Imagini în cuvinte: Peştera Muierilor, minunea din Baia de Fier

La doi paşi de umerii munţilor, între două  localităţi pitoreşti ale Gorjului, Novaci şi Polovragi, curge în zbucium despletindu-şi unda în fuioare argintii apa râului Galbenu. Pentru cel ce doreşte a-şi linişti inima şi gândul cu irizări de bine din fascinaţia naturii acestor locuri, poate găsi  cale spre frumuseţile de aici ocolind văi şi coline domoale, până ajunge la Baia-de-Fier, în deschiderea largă şi primitoare a Cheilor Galbenului.
Slobozindu-şi cu blândeţe versanţii spre sud, Parângul îşi udă stâncăriile sure în albia gălăgioasă a râului  prăvălit dinspre vârfuri ameţitoare şi cetini verzi  de brad,  să se piardă apoi în firul firav susurând în adâncuri de piatră şi-n misterioasa tăcere a spaţiilor ascunse privirilor, printre bolovanii mângâiaţi şi modelaţi  în mii şi mii de ani de infinita  răsucire a valurilor prinse între munţii prea îndepărtaţi  de albie, cu prăbuşiri de calcar până peste maluri şi pereţi zvelţi de stânci solitare, cariate de vânturi şi geruri, parfumaţi primăvara cu miresme  de liliac  şi frasin, încununaţi  cu solii mesteacăn şi străjeri de pin toată vara, toată toamna. Într-un  peisaj care-i  lasă  mereu omului cărare deschisă spre păduri şi munţi, pentru  a revedea  una din minunile  zămislite peste timpuri de încrâncenarea acerbă, tăcută şi surprinzătoare dintre apă şi calcar – Peştera Muierilor.
Aici, între masivele Măgura şi Sarba, pe malul drept al Galbenului, valurile timpului geologic au făcut să se nască o măruntă deschidere în trupul muntelui, de fapt, uşa de intrare în  vestita Peşteră a Muierilor. Nu ne mirăm  de ce i s-a spus aşa aflând  că, în urmă cu veacuri şi chiar milenii, când  bărbaţii   lor erau duşi  la luptă, să alunge din vatra lor pe cei răi şi cotropitori, femeile şi copiii rămaşi acasă îşi găseau aici tihna şi siguranţa. Pe lespezile sculptate ale încăperilor din amvonul muntelui, ele  îşi  legănau odoarele, găteau ori  torceau la lumina palidă a opaiţelor.
Intrând în „catedrala e calcar”, întâlneşti şi admiri rând pe rând sculpturile inedite făurite aici, în curgerea  timpului, de natura însăşi. Se arată rând pe rând ochilor capodopere precum „Bazinele Mici”, „Orga”, felurite stalagmite, stalactite, coloane brodate în piatră sprijinind tăcute şi spăşite tavanul peşterii. Pătrunzi, tot mai adânc, pe galeria  principală şi apare „Domul Mic”, asemănător  unui castel straniu, modelat  într-o  ciudată  simbioză dintre apă şi calcar, cu o zămislire în operă de cel mult trei milimetri în  zece ani. Se dezvăluie privirilor „Altarul” – o îngemănare de coloane sculptate cu măiestrie,  foarte apropiate unele de altele. Acest spaţiu dispune de multe stalagmite, unele mai groase, altele mai  subţiri, care s-au conturat şi s-au  unit  între ele, formând concreţiuni asemănătoare cu  acelea văzute de oameni în realitate şi pe care ei l-au denumit „Vălul Altarului”. Apoi,  rotunjimile  urcă precum treptele unei scări, alcătuind „Cupola Altarului”. În preajmă, formele pietrei capătă chipuri de oameni şi  animale, însoţite  de scurgeri parietale, albicioase. Urmează  apoi alte  sculpturi în stalactite  şi stalagmite, care au înfăţişări diferite  precum „Amvonul”, „Candelabrul Mare”, „Bazinele Mari”. De aici, nu este nevoie să mai mergi pe brânci pentru a ajunge  la  „Cascada Împietrită”. În partea stângă  a acestei deschideri  fastuoase se observă  o nouă  draperie de stalactite, distingându-se în înaltul plafonului stalactitele ce  reprezintă „Candelabrele Mici”. În dreapta, urcând la vreo cinci metri, o uriaşă stalagmită îşi  poartă numele de „Domul Mare”. Tot în această sală  mai este un „Moş Crăciun” şi,  chiar în faţa bătrânului împietrit, „glumeaţă” şi pusă pe giumbuşlucuri, natura a  născocit „Cadâna”, un nud feminin  care atrage ochiul vizitatorilor, obligându-i a adăsta mai mult timp în faţa minunilor pline de mister şi frumuseţe. Deasupra „Cadânei”, din plafon, se deschide ameninţător ciocul unei păsări de pradă. Într-o încăpere vecină,  întâlnim „Dantela de Piatră”. Urcăm apoi câteva trepte  şi suntem în „Sala Minunilor”, unde sunt adunate toate frumuseţile peşterii, stalagmite şi  stalactite de diferite forme şi culori, care coboară spre vatră ca nişte  draperii  nemaivăzute. Trecem „Portiţa” şi intrăm în sala cu guano, uriaşe grămezi organice minerale depuse de lilieci de-a lungul vremii. Sus, pe tavan, se pot vedea colonii din lumea  acestor vieţuitoare  ale întunericului  veşnic. Ultima încăpere prezintă însemne specifice cu mult urme groase e fum pe plafon şi vetre de foc, amintind de spaţiile în care se refugiau femeile la vremuri de tristeţe şi încercare pentru viaţa lor.
Ieşirea  din peşteră este monumentală. De cealaltă parte a muntelui  se arată cerul, e albastru, pur, limpede, cum rar se poate vedea aşa. Jos, tot murmurul văii, cu apa limpede a râului învolburat, susurând şi furişându-se peste bolovănişul din calea-i nesfârşitului amurg. Stânca muntelui are  înfăţişare de cetate iar arborii  seamănă aici cu nişte străjeri încremeniţi de vraja timpului. Împrejur, totul este mirific. Peştera  Muierilor rămâne o comoară  în care sunt aşezate la un loc podoabe ale naturii şi mărturii ale istoriei. Aici, la  Baia-de-Fier, natura este impresionantă şi generoasă cu omul,  dăruindu-i amintiri de neuitat.