IMAGINI ÎN CUVINTE În pridvorul toamnei

 272 total views

Peste vârfuri de zăvoaie, înfrigurat, septembrie slobozise valuri de nori întunecaţi, alergaţi din urmă de vântul rece scăpat din cremenea munţilor îndepărtaţi. De pe coastă zburau în şuiere roiuri de frunze desprinse din creştetul pădurii de fag. Se aşezau apoi pe luciul apei, ca un stol de păsări călătoare resemnate şi triste, lăsându-se în voia soartei, legănate de valurile râului argintiu. S-a făcut oleacă de răcoare şi Motrul îşi închide nasturii de la cămaşa anotimpului adunându-se în şuvoaie răsfirate în răstoace, printre pâlcurile de arini uitate pe picioare de nărăvaşele viituri ale verii.

Râul îşi poartă speranţele, şopteşte la fiecare zbucium al rostogolirii peste praguri de bolovani, se-ntoarce puţin în rotocolurile dinaintea rădăcinilor ascunse-n val, salută parcă valea şi curge apoi tot înainte, pe drumul lui, departe, tot mai departe, spre lumea mare. Uită de truda cu stâncăriile munţilor, de nuntirea întru miracolul energiei prin viforul turbinelor de la Valea Mare, de celesta pierdere de sine sub oglinda lacului albastru al hidrocentralei, adormit între costişele munţilor şi se regăseşte apoi, sub umbra barajului, mângâiat de vălul dimineţilor şi vraja răsăritului clar şi plin de soare-nvăpăiat.

De aici îşi reîncepe Motrul cântecul, în dulci suspine peste lespezi de piatră sură. Răsună glasul lui mai jos de plaiuri şi poiene, pribegind pe sub pereţii înalţi ai Pietrei Cloşanilor şi pe sub frunţile de ceaţă ale Muntelui Ciuta, pierzându-se limpede-limpede prin ocolişurile din Vadul Rău, pe sub bolţi de punţi zidite peste albie. Pe-aici, prin sforuri repezi răzleţite, mrene negre zburdă-n cerul apei, cleanul se-ascunde-n adâncimi de toi, iar albitura jucăuşă împânzeşte fereastra gâldaielor cu săgetările ei nevinovate. Sub cupola zăvoiului, pierdute în virginitatea locurilor, se aud încă trilurile păsărilor aflate în pregătirea marii călătorii spre zări mai calde.

Dar valea nu mai sună, cum răsuna odată! Vuia mereu pe sub păduri râul urnit de-acasă. Pădurea era zveltă, deasă şi neumblată de paşii braconierilor. Lăsa să cânte râul întâi şi-apoi vestea spre sat, să ştie fiecare moşnean că a plouat la munte sus. Acu-i subţire valul şi vadu-i fără vlagă. Puterea este-n freamătul de ape, în râuri de lumină. Turbinele frământă printre paleţi şuvoiul. Năuc se-ntoarce râul în matca lui şi pleacă. Tot nenuntit ar vrea, să fie, precum e spre izvoare! Dar vana nu se-nchide, turbinele întoarnă unda, fuior după fuior se petrecu tot râul, îl răsucesc şi-l urcă în fulger de lumină.

Tăcut şi cinic doarme pe scoc de munţi barajul!

Poţi să asculţi, de vrei, să simţi cum cântă Motrul! E glasul lui, nu-i altul! Puţin schimbat e însă, de vifor şi de soare. Ar vrea să spună multe, priveşte către sat. Cloşanii-s tot pe vale, pe prund, pe lângă lăsări de culmi. Şi ce minune este, să te-ntâlneşti cu ei, muntenii mei de-aici, rumeni şi rotofei, voioşi şi plini de vorbă, cu inima cât casa. Şi-am revenit la ei, în prima zi de şcoală. M-am bucurat să-i văd, dar am plecat oftând. Un tânăr de prin sat îmi vorbise de casele rămase în singurătate. Îi era teamă parcă să spună că fuseseră părăsite de localnici, plecaţi după muncă dincolo de ţară.

Atunci am crezut că satul s-a oprit un pic în loc, a îmbătrânit puţin şi se odihneşte pe o bancă la margine de drum!

La şcoală am întâlnit mai puţini copii ca niciodată. Nu-mi pierd speranţa încă. Sunt optimist şi cred că satul îşi va reveni curând. Îi mai trebuie ceva, aşa, ca un sfat de taină cu încărcătura anilor, cu nepotrivirile timpului, ca el să-ntinerească!

Septembrie a presărat peste vârfuri de păduri gânduri de aramă. Privesc cu mirare  în diorama anotimpului. Peste gardul de scândură, din vişinul grădinii, culeg flori. Sunt flori de vişin în pridvor de toamnă. Ieri, pe malul Motrului, admirasem un salcâm înflorit a doua oară în acest an. Florile împrăştiau zâmbet, ca în primăvară. Astfel de curiozităţi mă fac să cred că anotimpul belşugului va fi mai lung şi blând, ţinând departe iarna.

 În vii, pe trupuri de araci, ciorchinii negri şi-au pudrat obrajii cu străluciri de brumă. Dar bruma n-a căzut se pare, să-i binecuvânteze cu aromele celeste. În bobul copt se-aude cum suspină mustul. Nu s-au umplut vedrele încă, nici butiile. Mireasma strugurilor te-mbie în panteonul dealurilor, în viile agăţate de plaiuri până aproape de tâmpla muntelui. Obosiţi de-atâta aşteptare, strugurii coboară în căuşul coşurilor. Lacrima lor umple butoaiele cu vin. De-atâta rod, faţa Ioanei s-a umplut de soare. Din ochii ei culeg tot adevărul anotimpului. E toamnă şi satul este încă acasă! Plin de bucurie şi preocupare pentru traiul simplu şi profund al munteanului obişnuit cu frumuseţea clipei în vatra sa milenară!                                      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *