IMAGINI ÎN CUVINTE Ieşirea din cotidianul buimac

 1,298 total views

       De această dată cuvintele inserate în textul de faţă încearcă să vorbească despre trăirile a doi tineri mai ambiţioşi cu vremurile astea zbuciumate şi ciudate, trăirile analistului politic Zărişteanu şi cele ale poetului filosof Pădureanu, două conştiinţe fremătătoare, vremelnic rătăcite într-un mediu existenţial captiv. Neliniştea lor raţională se prefigurează din stăruitoarele frământări ale unui eu răzbătător întru păstrarea identităţii de spirit şi credinţă, cât şi din zbaterile acestuia spre a se desprinde de schemele perfide ale unei realităţi bântuite şi controlate de formule predestinate, care închid orice portiţă de acţiune şi afirmare a fiinţei umane într-o lume a naturaleţei, a firescului exitenţial.

       Atras şi cucerit de faima computerului ipocrit, omul devine un involuntar prizonier al propriei inteligenţe, iar lupta lui cu necunoaşterea de sine se accentuează odată cu trecerea  timpului. Apare apoi îndepărtarea de ceea ce este normal şi strălucitor în lumea obişnuită, pierderea treptată a sensibilităţii, golirea de sentimente şi afecţiunea pentru ceilalţi, pentru adevăr, pentru bine şi frumos şi, în final, rătăcirea în lumea fără dor a nedefinitelor spaţii  virtuale. Acolo unde orice opţiune trebuie să se conformeze pretenţiilor stabilite de altcineva, fără a fi luate în seamă întâmplări percepute şi înţelese, dorinţe şi idealuri, alte împliniri din viaţa reală a omului.

Odată creată, dependenţa de universul virtual, dacă se poate spune aşa,  robotizează comportamentele umane. Reacţiile noastre la lumină şi întâmplare, la vis şi certitudine, la viaţă şi basm, nu mai sunt fireşti, avatarurile reci ale tehnologiei anihilând chiar şi percepţia despre sine. Omul nu mai poate vorbi cu el însuşi,  ajunge să nu-şi mai asculte nici strigătul trupului, să nu se mai recunoască, el se pierde într-un fel de nonexistenţă, unde altcineva îi dictează ce să facă, se afundă într-o altă lume în care spiritul şi creativitatea nu mai sunt libere, ele sunt limitate şi conduc spre aplatizarea fiinţei umane şi pierderea totală de către aceasta a rezonanţei cu semenii şi frumuseţea lumii reale. Gândirea omului este înlocuită cu gândul computerului perfid. Persoanele deja robotizate sunt încă vii, dar fără spirit, străine de orice aparţine lumii noastre obişnuite, de farmecul şi minunile acesteia, sunt austere şi insensibile, foarte sărace în vibraţii spirituale.

       Răvăşit şi însingurat de rapacitatea lumii perfide a tehnologiei, în care şi cuvintele se stâlcesc, limbajul se răscoleşte şi el devenind impersonal, Zărişteanu încercă reîntoarcerea în lumea obişnuită, plină de omenie şi frumuseţi ale firii, de evlavie şi viaţă, de libertate şi tradiţii perene. Disperarea lui apare aici ca un răcnet metalic într-un pustiu interminabil. Analistul refuză cu obstinaţie să mai hoinărească într-un spaţiu fără prietenie, fără iubire şi fără dragoste, ar da orice să recapete îmbrăţişarea şi gingăşia jocului real, într-o viaţă dimensionată pe normalitate, pe frumuseţea libertăţii de a exista, fără remuşcări, fără suferinţe şi fără răul provocat altuia. Ar vrea să apese măcar o singură dată în fereastra ”save” a computerului, pentru a repara iremediabilul, dar înţelege că este aproape imposibil. Omul nu uită că i-a mai rămas totuşi speranţa. Şi se foloseşte de ea, cu foarte multă persuasiune. Până la urmă, puţinul dor rămas ca licărire în inima-i mare îl recuperează din mrejele realităţii virtuale.

       Preumblându-şi privirile pe tabla jocului de şah, poetul înţelept Codrişor, neizbutind să-şi dezmierde copilăria cu jocuri de şotron şi fericiri pe bicicletă, cu alte bucurii de zburdat în libertate şi inocenţă, devine captiv al pătrăţelelor geometric aşezate. Spre deosebire de viclenia computerului, care nu te-ar lăsa să scapi de vraja lui, şahul este un joc care îţi oferă posibilitatea de a imagina dincolo de suprafaţa cu cai, pioni şi alţi oşteni de luptă. La un moment dat ai impresia că pasiunea pentru acest joc îl face captiv pe om, subiectul rămânând supus regulilor şi indiferent la tot ce se întâmplă în jur. Parcă ar fi dincolo de viaţa reală, cantonat într-un mediu plin de mistere şi privaţiuni, în care tot mai multe dintre frumuseţile vieţii nu-şi mai află locul. Cu deosebire, faţă de computer, gândul se poate mişca liber pe tabla de şah, poate imagina combinaţii propice pentru victorie. Computerul şi jocurile lui anihilează cu subtilitate alte pasiuni, alte trăiri şi trebuinţe fireşti precum somnul, bucuria de a zâmbi, bucuria de intra mereu în farmecul zilei, bucuria de a percepe şi înţelege viaţa aşa cum este ea.

       Memoria jocului a înlocuit memoria omului, acesta nu-şi dă seama că se află la un moment dat călător într-un autobuz sau pedestru pe aleile înverzite ale parcului. Simte cum îşi pierde identitatea, că ajunge să se lupte cu unicitatea fiinţei sale, cu vrerile propriei persoane, întunecându-şi făptura şi pierzându-şi treptat câte ceva din dorinţa de a-şi asculta şi împlini pofta de viaţă.  Răpit de ascunzătorile tăcute şi înşelătoare ale jocului existenţial, în buimăceala unui cotidian tot mai complex şi controversat, poetul încearcă să se descotorosească de strânsorile care i-au sechestrat libertatea şi vrea să se regăsească pe sine. Este convins că e foarte greu să lupţi pentru idealuri sacre, dar nu este imposibil să fii un luptător aprig şi puternic. Încercările lui se repetă. Şi înfrângerile se repetă! Pădureanu nu se opreşte din ofensiva de a-şi redobândi unicitatea persoanei, a fiinţei care i-a înnobilat existenţa cu spiritul bunătăţii umane.

       Şi izbânda nu întârzie să apară. Pădureanu iese din buimăceala acestui timp furtunos şi se bucură cu întreaga lui fiinţă de lumina şi strălucirea vieţii, a vieţii omeneşti cu tot farmecul şi toată unicitatea ei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *