Templul munţilor din preajma Cioclovinei pare desprins acum dintr-un tablou pudrat cu cristale mărunte de nea, în care totul este învelit cu delicateţe în fire invizibile de vată. Vântul şuieră sălbatic prin hăţişul ramurilor reci şi goale. Roiri dese de fulgi mărunţi şi sclipitori joacă în lumina zilei şi învăluie orizontul văilor, dăruindu-ne bucuria că am pătruns în împărăţia iernilor de altădată, în care gerul ne mângâie pe pleoape cu adieri misterioase iar ninsoarea ne prinde în vârtejul ei miraculos de parcă ar vrea să ne spună că iarna s-a însănătoşit şi a revenit acasă.
Drumul alb şi troienit înaintează tăcut spre cetatea codrilor ninşi. Ninge-n făiniş peste bolta de ramuri a pădurilor. Ninge, izbăvindu-se iarăşi povestea unei ierni în toată firea ei obişnuită, aici, în lumea legendară a Tismanei. Ca nişte bobiţe mici şi strălucitoare, fulgii se izbesc de trunchiul îngheţat al arborilor, călătoria lor zămislind un sunet asemănător cu muzica unei cascade ascunse în cotloanele adânci şi albe ale munţilor. Cerul cenuşiu şi greu parcă s-a prăbuşit peste umerii albi ai acestor locuri.
Privesc spre platoul sacru al Mănăstirii. Zvelte şi solitare, turnurile sprijină înalturile podidite de horbota zăpezii neprihănite. Dinspre vămile timpului se pare că răzbat spre noi şoaptele înţeleptului Nicodim, călugărul-ctitor, căutând în hrisoave calea mântuirii şi împlinirii acestui ţinut de o frumuseţe rară.
În pieptul muntelui, se-aude trosnind de ger fagul. Ecoul acestei efemere descătuşări de energii sparge tăcerea pădurii albe şi sloboade peste ramuri un şuvoi de zăpadă, un şuvoi alb care scapătă din acea încheietură de ram, unde s-au frânt sevele lemnului, strânse de tăişul gerului.
Sus, la doi paşi de cer, pe vatra veşniciei, se-aud bătând întru rugăciune şi smerenie clopotele mănăstirii. Gurnia, firul de apă ce se strecoară discret pe sub zidurile înalte ale lăcaşului sfânt, a îngheţat în pragurile cascadei. Aici, izvorul a încetat să mai lăcrimeze, transfigurându-se în suliţi de gheaţă peste Stârmina, pentru a se sfârşi apoi pe sub straturile zăpezii în albia molcomă a râului Tismana.
Brazi seculari străjuie urcuşul spre altarul păcii şi împăcării noastre sufleteşti. Uriaşii pădurilor ocrotitoare de viaţă şi-au pus pe umeri cuşme de nea şi veghează la poarta mănăstirii, cu ochii plini de promoroacă, în şuierul aspru al vântului scăpat de peste munţi.
În acest paradis feeric şi aerul a încremenit de ger. E rece şi crud, simţi că respiri! Ce adâncă-i valea! Ce misterioasă se arată! Ce ninsoare de basm!
Suntem într-o zi de februarie, din a zecea iarnă a mileniului trei. Anotimpul şi-a lăsat perdelele protectoare peste creştetul munţilor. Cioclovina s-a ascuns dincolo de imperiul fulgilor zburdalnici. E singuratic şi tăcut schitul. Nu tremură izvoarele-n amvonul stâncilor sure.
Undeva-n adâncuri, sub talpa de cremene a Carpaţilor, apa râurilor repezi suspină-n aripi de turbine, într-un fabulos freamăt de energie şi lumină. Aici, sub fruntea încărunţită a stâncăriilor, în uzina aflată la sute de metri în adâncul muntelui, prometeii luminii culeg zilnic din iureşul apelor comoara preţioasă a miilor de kilowaţi pe care hidrocentrala îi trimite în liniile de forţă şi civilizaţie ale ţării. Aici, în rotirea fulgerătoare a generatoarelor, se-ngemănează în acelaşi şuvoi de putere râurile scoborâte din munţi prin vajnice tuneluri subpământene, Cerna, Motru, Pocruia, Bistriţa şi alte cursuri de ape din împărăţia munţilor, deviate din albiile lor strămilenare prin zidirea de durabile baraje şi lacuri de acumulare.
Pe aproape, sub umbrela unei frunze veştede de arţar, se vede tremurând o vrăbiuţă. Jos, valurile Tismanei dorm între maluri, sechestrate de strânsoarea îngheţului straşnic. Prin luminiş se zăreşte urma fugarnică a unei căprioare rătăcind după hrană.
Sub cupola pădurilor ninse, la lumina focului din sobă, se mai spun încă poveşti despre frumoasele acestor locuri, fecioare ori zâne prefăcute-n stânci sau izvoare. Amintirea lor învăluie-n mister peisajul. Totul pare uimitor.
Luminile serii s-au aprins printre cununi de ramuri încărcate de nea. Noaptea coboară peste vale. Turnurile mănăstirii veghează tihnite în lumina reflectoarelor. Prin apropiere domneşte o linişte angelică, atotstăpânitoare. O sanie se-avântă pe drumul întroienit şi se pierde în depărtări de întuneric. E iarnă pură peste plaiuri, râul a început să viseze sub podurile de gheaţă. Ninge adânc şi mult peste Tismana. Ninge!
