Cu uneltele la cingătoare, gârbovită şi niţel cam brumărită, toamna se retrage spre adâncimi de codru, să se piardă încet-încet prin ceţurile timpului. Ştie ea unde se duce! În templul său, natura pare la fel de preocupată, îşi rânduieşte cu folos anotimpurile şi le prefiră bine în nemărginirea zărilor. După ce au uitat de forfota câmpului, în liniştea din pridvorul casei, sătenii retrăiesc tradiţia şi înnobilează viaţa. De Ovedenie, ei se adună lângă o strachină cu apă şi o lumânare aprinsă alături. Îşi doresc ca această zi să fie posomorâtă, cu burniţă şi ceaţă, pentru ca anul care vine să fie bun şi îndestulător. Unii îşi umezesc ochii cu apa din strachină, să le fie binecuvântată vederea! Sătenii din Teleşti şi Albeni cred că în această zi se deschide cerul, iar cei care vor vedea pe Maica Domnului, vor avea mare noroc.
Toate socotelile toamnei se încheie la Sfântul Andrei. Oamenii îl sărbătoresc pe cel care a adus credinţa prin ţinuturile noastre. Pe unde a trecut, Sfântul a suferit bătăi, a fost aruncat în temniţă şi schingiuit de păgâni. Sfântului i se atribuiseră mai multe învredniciri. E stăpânul mai mare peste turme, vite şi fiare. E stăpânul lupilor cărora le împarte prada. Este sărbătorit pentru a-l feri pe om de animalele răpitoare, de jigănii şi chiar de stafii, care în noaptea de Andrei joacă şi se bat pe la răspântii, în preajma caselor vechi şi părăsite. Pentru toate acestea, Sfântul Andrei s-a sacrificat pe sine.
Pe vremuri, când omul era mai curăţel la suflet şi plin de evlavie, iar televizorul nu intrase încă în casa lui, se credea că noaptea de Sântandrei este noaptea strigoilor. După lăsatul nopţii, sufletele rele ieşeau din trupuri, se transformau în animale şi aduceau daune oamenilor. De frica acestor apariţii fantomatice, sătenii mâncau seara usturoi şi udau cu lacrimi de usturoi încuietorile şi balamalele de la uşile caselor şi acareturilor din ogradă, să fie ocoliţi de rău. Toate vasele erau întoarse cu gura la vatră. Se aprindeau focuri pe la porţi şi în răscruce de drumuri, oamenii se rugau şi participau la ritualuri magice, pentru alungarea vârcolacilor.
Şi astăzi, la Raci şi Negomir, sate rânduite printre dealuri învelite cu păduri tinere şi frumoase, nu se lucrează în această zi, pentru ca gospodăriile să nu fie vămuite la vremuirea iernii de haitele nărăvaşe de lupi. Prin aşezările gorjene ferite de dezmărginire de umerii albi ai munţilor, zilei de Sfântul Andrei i se mai spune şi Ziua Lupului. În această zi, sătenii nu merg la treabă, să-şi protejeze vitele de umblarea lupilor şi nici ei să nu fie atacaţi de jivine când pornesc pe drumuri înzăpezite de munte.
La Pocruia, sat aparţinător oraşului Tismana, este zi de bâlci. Se întâlnesc aici toţi meşteşugarii din această parte a Olteniei, cu cele mai trebuincioase dintre produsele lor. Se cumpără mult urcioarele şi ulcelele de pământ, vasele mari de lut smălţuit pentru păstrarea legumelor şi fructelor. La mare căutare sunt tâmplarii şi dăogarii din zonă. Ei sunt vestiţi pentru iscusinţa cu care meşteresc din lemn de salcâm şi stejar butoaie şi fucii pentru ţuică, putini şi butii pentru alte trebuinţe ale aşezărilor de la munte. A început să se povestească despre rotari, ei nu se mai văd prin târg, sunt tot mai rari, utilajele au înlocuit tot mai mult carul şi căruţele purtate de proverbialele roţi de lemn, cu butuc, spiţe şi năpalţi ciopliţi la mână şi strunjiţi în tejghea.
Sărbătoarea Sfântului Andrei este o zi primită pentru vrăji şi farmece. La Padeş, Topeşti, Runcu, Preajba, Muşeteşti, Crasna, Baia-de-Fier, Novaci, Polovragi şi în alte vetre de sate cu tradiţii păstoreşti, băciţele se opresc din lucrul în casă, dar încleştează pieptenii în caierele de lână, să se-ncleşteze astfel şi gura lupilor, să nu mănânce oile. Prin multe aşezări din judeţ, localnicii pun boabe de grâu la încolţit, să vadă cum va fi recolta anul următor. Dacă la Anul Nou, grâul din vas va fi viguros şi frumos, aşa se va arăta şi în lan la primăvară! În alte aşezări, copiii plantează în sticluţe cu apă rămurele de măr şi păr, pe care le denumesc după numele fiecăruia din familie. Dacă la cumpăna dintre ani, rămurelele sunt încununate de flori, va fi semn bun pentru stăpânul casei. Cu aceste rămurele înflorite şi adunate mănunchi, copiii vor sorcovi la Anul Nou pe mai marii casei. Din acest obicei se înfiripă şi versurile urării: „Să trăiţi,/Să înfloriţi,/Ca un măr,/Ca un păr,” …
În această zi, atât păstorii statorniciţi gospodăreşte prin satele de sub cuşma Carpaţilor cât şi mulţi alţii dintre noi îşi sărbătoresc onomosatica. Cei cu credinţă îşi rostuiesc praznicul cu bucate de post, respectând Postul Crăciunului.
Suntem deja dincolo de mijlocul postului şi frigul se reîntoarce în sat. A început să trosnească iarăşi fagul în sobă. Focul încinge jarul. Pe tăpşanul încins se coc mere roşii, culese din livada casei. Retraşi în hamacul timpului, înţelepţii satului nu se avântă în profeţii. La o ceaşcă de ţuică fiartă, ei pun în tangaj nevoile casei ce se cer rezolvate pe vremuri cu fără prea multă descătuşare. Răbdători şi cuminţi, sătenii găsesc calea de ieşire şi-şi stabilesc de-acum uneltele de folosit. Sunt aşezaţi la vorbă şi aşteaptă mulţumiţi sărbătorile. Îşi doresc o iarnă blândă şi adevărată. Ei cred că aşa cum va fi vremea de Sântandrei, aşa va fi toată iarna! Să se bucure cu toţi de curăţenia şi belşugul omătului!
