În anul optsprezece din mileniul al treilea, gerul Bobotezei nu a fost acasă, să-i vină în ajutor iernii, să strângă-n chingi de gheaţă lemnele şi pietrele, să trosnească fagul în păduri, să-nflorească gerul în geamul caselor şi să încremenească ogaşul în pod de gheaţă spre bucuria copiilor dornici de săniuş şi zbor pe patine. Boboteaza a fost în schimb o zi de martie primăvăratic, cu mult soare, cu căldură afară şi ghiocei îmbobociţi prin toriştea grădinilor de lângă casă.
S-au retras spre munte cărările troienite şi au urcat tot mai sus, până aproape de cer. Acolo, unde-i frig de-a binelea şi-i stă bine fulgului de nea. Să horească hoinar în cerneri de steluţe, mii şi mii, peste hlamida piscurilor, peste albul imaculat al plaiurilor şi veghea implacabilă a turnurilor stâncoase. Ninge spectaculos în fereastra munţilor! Ninge peste Vârful lui Stan şi Piatra Cloşani, peste Stâna Mare, Olanul, Balmezul şi Bulzul, peste Frumosu, Oslea şi Păltinei, ninge adânc şi calm peste munţii noştri.
Aşa-s zilele de taină, când vrea să veşnicească liniştit iarna-n casa munţilor. Nedumiriţi, dezmoşteniţi de vreme par sătenii, rămaşi la vorbă pe la porţi, mulţi nu ştiu ce să mai creadă, nici timpul nu mai este-n rosturi. Dezghioacă cepe, fac vrăji, mai descântă şi-şi fac griji pentru mersul anului, pentru rodul câmpului şi binele neamului. Îi nelinişteşte suferinţa vremii, ce caută primăvara în miezul lui Gerar? Nu-i ţine prea mult amărăciunea-n bătătură. Se roagă şi stropesc cu apă sfinţită bucatele, pomii şi vietăţile din ogradă, să nu stea departe de gospodărie norocul şi belşugul. Pun busuioc în grindă şi aprind tămâie de la steag. Şi aşteaptă apoi zăpezile purificatoare, zăpezile care să încarce pomii şi viile cu mult rod, zăpezile care să potolească-n primăvară setea ogorului cu lacrimile lor de dor.
Sunt semne să scape viscolul prin curmătura culmilor, să rupă baierele cerului plumburiu şi să coboare peste albul de basm al plaiurilor. Ţurţuri sticloşi şi reci s-au spânzurat de buza genunilor. Norii se adună în fantasme întunecate şi vor să se-ntoarne peste sate. Prin Cloşani, prin Padeş, prin Ponoare şi Izverna, la Gornenţi şi Mărăşeşti, prin Sohodol şi Topeşti, focul cântă-n sobe, fagul pădurilor înroşeşte jarul şi-şi dă duhul pe scocul hornurilor. Pe-un colţ de masă, copiii cu dragoste de carte, foşnesc filele lecturii. Cei mici ascultă poveştile bunicilor la gura sobei. Prin crovuri şi liziere, pe coama dosurilor umbroase, se rotesc fără noimă frunze veştede uitate de toamnă prin ramuri reci şi sure. Se duc în pierzanie aceşti fluturi ai toamnei şi odată cu ei se pierd iubirile verii, petrecute sub umbra şi farmecul lor verde de atunci.
Se lasă noaptea pe văioage, se lasă noaptea peste râuri, se lasă noaptea-n frig şi ger şi leagă mal de mal cu flori de gheaţă, cu ţurţuri şi ghirlande reci, pe rădăcini, stânci şi poteci. Şi iar va ninge-n zboruri line prin crânguri reci, peste coline. În sat se va lăsa tot ninsul şi se va-ntinde peste uliţi, în adâncimi de-omăt curat ce va fi zdravăn răsturnat de pasul sigur de bărbat. Prin pârtii, sus pe culmi, s-or înturna doar vânătorii. Se-ntâmplă ca în Şaua Lupşei să urle lupii iar în haite sure. La oi, spre pătuiage, vor scormoni nămeţii gospodarii. Va fi adus tot fânul pe prăjină, în iesle, să fie cu îndestulare. Tot mai spre vârfuri, umblă sănii, cu lemne, cu nutreţ, cu o plimbare.
În fereastra pădurilor rămâne neatins tot dorul. Din primăvară, şi din vară, şi din toamnă! Să-i poarte vieţii-n treacăt viitorul. Ochi de copii aşteaptă în pridvor. Privesc înspre munte, în templul iernilor largi, stăpânitoare. Se pregăteşte-n forul dintre geanţuri şuierul zăpezilor înalte. Să ningă cu potop de fulgi, în caiere învârtejite şi-n săgeţi reci şi nevăzute, să plângă fulgii-n pomeţi calzi de obraji. Să se împodobească-n flori de promoroacă, făptura bunicului, cu genele, mustaţa şi pletele de-argint. Troienite, sub poveri de-omăt şi stele, cupole de ramuri se vor frânge peste cărărui. Vor cădea-n tăcerea nopţii crengi din bolta albă a codrului. Frângerea lor va lăsa închise-n amintirea verii şoapte de iubire şi-or îngheţa-n răcori de văi suspinele sărutului cald din zori de mai.
E tot mai frig prin sat şi-i ger pe râu. Şi Motrul prevesteşte, din munţi iarna coboară iară. Să scoată din poveşti tot dorul. Să scrie şi copiii în compuneri pe la şcoală. E talentată profesoara lor şi iscusită în cuvântul de ales. Elevii inovează şi textul este de succes. Sânziana, premianta clasei, răsfoieşte caietul şi citeşte. Dintre cuvinte se porneşte furtuna de zăpadă care cuprinde tot satul, albindu-l ca pe un bătrân proverbial. Copiii nu mai pot să se ţină la vălătucii de ninsoare de pe pripor şi se retrag cu săniile acasă. E multă iarnă prin grădină. S-au înnămeţit salcâmii de pe deal. Iarnă este peste tot.
Iarnă e şi în sufletul oamenilor. E aceeaşi, la fel de rece şi înaltă! E o iarnă grea, grea de tot! A îngheţat ogaşul meu. Şi Motrul a îngheţat. Râul a tăcut de-a binelea, nu-şi mai susură valurile. Şi visele au îngheţat. Nu pot să mai visez. E prea frig afară. Nu vreau să-mi îngheţe amintirile din primăvară. De ce să le pierd, aş fi mult mai săracă! Vor trece troienele fără să fiu troienită? Cred într-o iarnă blândă, îndestulătoare şi dăruitoare de bine şi frumos. Mi-e dor de primăvară! Îmi doresc amintirile înapoi! Aş fi fericită să nu pierd deloc visele din priviri şi visele din suflet să nu ajungă niciodată la ţărmul drumului vieţii mele! Ninge, ninge cu vis de copil şi fulgi cuminţi în fereastra satului!
