Generalul Constantin Sănătescu, salvator sau trădător?

Cu origini gorjene, generalul Constantin Sănătescu a devenit foarte cunoscut după ce a condus arestarea mareșalului Ion Antonescu la 23 august 1944 și primele două guverne de după acest eveniment. Pentru iubitorul de istorie însă, Constantin Sănătescu mai înseamnă și generalul care a pus capăt pogromului de la Iași, cel care a blocat rebeliunea legionară în ianuarie 1941 dar și unul dintre cei învinuiți pentru dezastrul armatei române de la Cotul Donului.

Generalul Constantin Sănătescu a avut o carieră militară exemplară, controversele au conotații politice
Generalul Constantin Sănătescu a avut o carieră militară exemplară, controversele au conotații politice

În ultimii ani au apărut mai multe speculații privind implicarea generalului Constantin Sănătescu în eșecul militar româno-german de la Cotul Donului, mărturii din vremea aceea amintind discuțiile privind o posibilă trădare din partea acestuia. S-a speculat mult pe seama faptului că acesta nu a suportat consecințele eșecului, mai mult el având o carieră în creștere după venirea în țară a sovieticilor.

Bătălia de la Cotul Donului
Cu 70 de ani în urmă, se declanșa la circa 2000 de kilometri de România o operațiune militară de anvergură care va duce la cea mai mare catastrofă militară din istoria noastră. Am pierdut atunci circa jumătate din armata trimisă pe frontul antisovietic pentru că eram slab pregătiți, slab dotați și slab conduși. Unele unități militare, inclusiv din Gorj, au dispărut practic în urma celor întâmplate atunci.
Dar să vedem ce s-a întâmplat atunci? În 1942, obiectivul german era să ajungă pe Volga  ca să oprească aprovizionările rusești pe fluviu și să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz. În acest caz, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spațiul dintre Doneț și Don spre Stalingrad și Caucaz.
În vara anului 1942, Grupul de Armate „A” a trecut Donul pe la Rostov și a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „B” a început atacul spre Stalingrad.  Românii au participat cu două armate: Armata 3  (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată și Armata 4  (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate erau  puse sub ordinele Grupului de Armate „B”.
Remarcam în situația de la Cotul Donului că armata română a avut mari dificultăți din cauza pregătirii, dotării și conducerii. Coordonarea germană ne-a făcut să nu avem voie să atacăm dușmanul acolo unde se impunea , să nu beneficiem de ajutorul aviației și tancurilor germane  pentru eliminarea unor capete de pod rusești. De parcă nu ar fi fost totul suficient, germanii ne-au ordonat să plasă toate trupele în linia întâi cu promisiunea unor rezerve germane care nu au ajuns niciodată.
Dotarea  armatei române era absolut jalnică. Nu aveam armament antitanc competitiv, ce aveam folosisem și la Mărășești. Există suficiente mărturii ale vremii despre sticlele cu benzină și șomoiagele de paie care le foloseau soldații. Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniție care nu străpungea blindajul tancurilor sovietice.  Artileria grea era foarte puțină, de exemplu Corpul 6 armată dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm.  La 19 noiembrie, când începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580. În față, sovieticii dispuneau  de  11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie și 4 flote aeriene.

Încordare româno-germană
Cu tot eroismul românilor, practic ei nu au avut cu ce să lupte la Cotul Donului. Germanii ne-au adus grave acuzații după evenimente dar adevărul  e că românii nu aveau mijloace  să lupte cu tancurile rusești. Aceste acuzații nedrepte l-au făcut pe mareșalul Antonescu să răspundă comandamentului german că: „trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice…, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament și muniție, dovedise ineficiența rezistenței liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve și  fără posibilitatea de intervenție a comandamentului. Nu se luase nici o măsură.” Chiar germanii prin generalul Hans Doerr avea să recunoască dreptatea românilor: „Prăbușirea  frontului român în Cotul Donului și in Stepa Kalmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaților misiuni la care nu puteau face față”.
Pierderile de la Stalingrad au fost uriașe: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie și divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeași  formă combativa. Armatele 3 și 4 române, care avuseseră în  1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau  în ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi.

Sănătescu a anticipat dezastrul
De câțiva ani se vorbește în memoriile unor participanți la evenimente despre o ”trădare” a generalului Constantin Sănătescu.  Nu există dovezi și argumente: ”Sănătescu a fost singurul General Român care nu a fost împușcat pentru înaltă trădare sau încarcerat. La întoarcerea în țară Sănătescu a condus primul și al doilea guvern după arestarea lui Antonescu.  Sănătescu a fost ultimul general al Armatei Române înmormântat, în 1947, cu onoruri integrale datorate gradului său. La preluarea puterii de către sovietici a fost înlăturat, ceea ce nu știa probabil este că nimeni nu are încredere în trădători, mai ales cei în a căror favoare ai trădat.”
Informațiile sunt cu totul eronate și subiective. Astfel, reținem  că generalul Constantin Sănătescu  a participat la războiul antisovietic până la Cotul Donului.  Acest dezastru ar fi putut fi evitat dacă Comandamentele militare român și german ar fi luat în seamă avertismentele  trimise de Sănătescu. De asemenea, va fi cel care va superviza retragerea armatei române din Crimeea iar din martie 1943 șef al Casei Militare Române.
Cu siguranță, relațiile dintre Antonescu și Sănătescu nu au fost totdeauna cele mai bune, dar Sănătescu și-a făcut datoria pe front. Memoria documentelor  reține că Sănătescu  a fost printre primii ofițeri care au pătruns în Odessa în fruntea trupelor române. Din câte se pare nu a fost implicat în execuțiile efectuate după aruncarea în aer  a comandamentului român de partizanii ruși. De asemenea, promovarea în fruntea Casei Militare Regale s-a făcut tot cu acordul Mareșalului.