Frământări de gând şi îndepărtate risipiri de amintiri răscolesc memoria timpului. Urcuşul spre Sohodol, cetatea de piatră cuibărită-n pragul Munţilor Vâlcan, se face tot dinspre Tismana, pe drumul şerpuind pe Valea Podului sub brâul cornetelor sure dinspre Pocruia. Porţile satului sunt mereu deschise călătorului venit de la răsărit, pe sub tâmpla fagilor voievodali, ori de la apus, dinspre Văieni şi Padeş, pe costişele dăltuite-n pieptul muntelui de ploi şi viscoliri, în întâmplări din lung de secole. Căutăm spre obârşia satului istoric cu adânci rădăcini de neam venind tocmai dinspre stirpea basarbilor. Sohodolenii sunt mândri de originea lor domnească, oameni iubitori de viaţă, păstrători de datini şi obiceiuri străvechi, ageri şi hotărâţi la treburile lor, iscoditori şi plăcuţi la gulme, iuţi la joc şi plini de veselie, primitori de oaspeţi şi părtaşi la bine, adevăr şi frumos.
Şi-au coborât din trup de munte piatra cea mai trainică şi au zidit-o în temeliile caselor cocoţate pe văi şi coline, în cătune care urcă şi coboară cuminţi pe drumurile ce se despletesc între Ruşchiul şi Cornul, două vârfuri care îmbrăţişează cu braţele lor de păduri întreaga aşezare. Şi Valea Mare. Şi Valea Mică. Grâul Lung, Grâul Bureţilor, Hoaga, Delurenii – embleme ale satului răzleţit pe culmi şi povârnişuri, sub aura legendelor şi a îndemnurilor pentru mâine. Zăboveşti pe şeile de stâncă de pe prispa munţilor şi, privind spre adâncimea văii, unde Sohodolul – pârâul ca o emblemă argintie de apă încovoiată peste gleznele zgrumţuroase ale muntelui întinereşte valea cu susur şi tropot de viaţă, ai impresia că te cuprinde de departe timpul istoric, cu ale lui minuni de înţeles.
La margine de vară, iulie nu mai răsuceşte colbul în mijlocul potecilor. În acest an, dinspre Sliva şi Merişor s-au slobozit ploi repezi şi nărăvaşe. Au udat bine pământul şi-au împlinit rodul grădinilor dintre ape. Scânteietoare ca niciodată, izvoarele au tot ţâşnit voiniceşte din strânsori de stâncării, coborând tăcute în arterele de viaţă ale satului. Veşnicindu-şi parcă îndeletnicirile pentru casă, sohodolenii şi-au urcat la timp căpiţele în pătuege, să aibă de unde slobozi la iarnă nutreţ pentru turmele aflate la vărat acum pe plaiurile din Frumosu şi Păltinei. Au rărit de ramuri carpenul şi stejarul, le-au făcut pat de frunze la poale de tulpină şi-au rânduit până la vârf de copac claia cu fân, iar de priveşti pieptul colinei, vezi străjuind aproape pădurea cu pătuege pentru iernat. Pitoresc e peisajul, străveche şi necesară strădania păstorilor de-aici!
Nu apuci să laşi pasul spre vatra locurilor, că undeva, lipită de tâmpla cornetului, cu ferestrele aprinse de soare, se vede căsuţa vestitului lăutar al satului – Ion Munteanu, Rudarul, cum îl ştia toată lumea. Învăluită de mister, sub ramuri de nuc ocrotitor, aceasta încearcă să veşnicească memoria celui ce aduna pe strunele viorii doine, balade, sârbe, hore şi cântece de petrecere pentru a sădi în inimile oamenilor bucuria de a trăi, împerechind destine şi primenind viaţa cu joc şi voie bună. Arcuşul său inconfundabil scotea din sufletul viorii melodii de neuitat. Măiestria şi talentul de a încânta prin melos şi armonie făcuseră din taraful lui Ion Rudarul cea mai cunoscută trupă de muzicanţi din această parte de ţară..
La nedei şi bâlciuri, la hramuri şi sărbători, în poiene, zăvoaie sau în răscruce de drumuri, sub zbor de stele şi-n adieri călduţe de zefir, Ion Munteanu era sufletul lumii. Vioara lui, contrabasul lui Ioja, acordeonul Marioarei şi ţambalul Mariţei risipeau peste vale acorduri care aprindeau ritmul şi rândurile horelor. Băieţi şi fete, bărbaţi şi femei, în lumina şi-n amurgul zilelor de vară mai ales, veneau să asculte şi să joace după vioara fermecată a renumitului lăutar din Sohodol. Şi la Godineşti, şi la Glogova, la Cloşani şi Orzeşti, la Tismana şi Pocruia, la Peştişani şi Topeşti, horele de mână, sârbele, dansul şi bordeiaşul se legau cu freamăt de voioşie şi împerecheau paşii în năvalnice porniri, înaripând gânduri şi deschizând taina visărilor de viaţă.
Şi astăzi, la troiţa din răscruce, în duminicile lungi şi blânde ale lui iulie, sătenii se-ntâlnesc la horă. Lăutari sunt alţii, dar vioara lui Ion Munteanu mai cântă încă, undeva în memoria timpului şi-n amintirile celor care i-au îndrăgit cântecele. Pentru că, de multe ori, în inimi, glasul arcuşului învinge poruncile vremii!
