Să te întorci la noi, să vezi pădurea de mesteacăn toamna, ce minunăţie! Mă îndemna într-o zi însorită a acestui octombrie Neica Serafim, pădurarul din plaiul Cloşanilor, aflat de mult timp la pensie. Numai ce trecuserăm puntea peste licărul Motrului stors de secetă şi ne opriserăm niţel în poiana de sub cornete, pe Valea Lupşei, spre Brebina şi Ponoare. Îl cucerisem oarecum cu admiraţia mea sinceră şi zburdalnică faţă de pădure, înainte să ne oprim iarăşi, la margine de codru, la masa tihnei meşteşugită din trupul unui stejar secular.
Aici, în loc de popas, şi-a deschis bătrânul gândurile cu amintiri şi legende. Aici, sub culmile vălurite de coroanele împodobite în nuanţe tulburătoare de galben şi roşu, culori cu care mestecenii se pot mândri în miez de toamnă. Doar pentru scurtă vreme, însă, până când se resemnează pe anotimpul care le dă atâta frumuseţe şi unicitate, şi rămân peste iarnă ca nişte străjeri biciuiţi doar de iureşul viscolelor, distingându-se în năframa de ramuri cenuşii a versanţilor prin albul solitar al trunchiurilor mângâiate de puterea magică a luminii.
Stăm la poveşti pe butucii adânciţi în firul ierbii, crud şi zvelt, neatins încă de fiorul primelor brume. Încercăm să descoperim chemarea pădurii, să înţelegem câte ceva din suferinţele ei nemărturisite. Aş vrea să ne deschidem larg braţele noastre, să îndepărtăm orice tăiş de la tulpina lor, să le atingem cu palma pe tâmple pentru a le simţi neputinţele! Privim meditativi spre inimile lor şi vrem să le salvăm perenitatea.
Dinspre vatră de văi, se ivesc la deal oameni cu poveri de uscături doborâte de vânt. În pas domol, apăsător, ei se pierd încet pe uliţele satului. Apoi, lemnul adunat de ei însufleţeşte-n vâlvătăi de foc sobele, în nopţile viscoloase ale iernii, slobozind căldura-n casele orânduite-n cuminţenie pe maluri de râu frumos curgător pe vale. Aşa se-arată din străbuni, cum arborii, îmbătrâniţi, îşi prefiră anii-n cenuşa ornicului din fiecare casă, îmbunând şi protejând viaţa sătenilor.
Privim spre corola munţilor şi ne încântă imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul, dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă îi simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc şi, parcă ne fac cu mâna, lasându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş oceanul limpede al albastrului ceresc. Au rămas acolo, răstignit pe plai, pătuiacul cu fân rostuit pe furcile frasinului dintre albul mestecenilor, ca o dulce amintire de vară, şi izvorul agăţat de lespezi, ca un gând de fericire ce nu se termină niciodată.
Şi-au mai rămas acolo pe povârnişul muntelui sufletul şi dorul sătenilor, şi fluierul ciobanilor, şi hăulitul băciţelor înveşmântate în cămeşe albe pe care şi-au cusut cu mâinile lor râuri şi ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei din păduri.
Dincolo de ochii înveseliţi de amintiri se zăresc trunchiuri golaşe de fag de pe care frunzele s-au desprins spre taina crângului, triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme petrecut bradul în acoperişul casei, sub care ne retragem în toiul lui iunie să ne ferim de vâlvora arşiţei şi ne aducem aminte cum ne stingeam setea cu sucul cireşelor amare culese din ofranda sălbaticei păduri.
Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa.Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul pentru boi şi-o parte din pitorescul copilăriei noastre. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi postava în care ne răzgâiam la scaldă. Şi fusul caierului cald de lână. Şi crucea din treacăt de drum şi viaţă. Şi câte alte lucruri dăruite omului de pădure, am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană. Dincolo de orice dar ne-ar face, rugămintea pădurii este aceeaşi, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm, să nu o atingem decât cu tăcerea ochiului şi bunătatea gândului, niciodată cu barda şi securea!
Încep de azi a rătăci tot mai puţine frunze prin treacăt de codru. Şi pe Piatră, şi-n Gorganul, şi pe Tihomir, pe Culmea Cernei, spre Capra şi Dobrota, peste tot ţinutul cuprins de miezul toamnei. În buimăceala timpului şi-n negura deasă a văilor, crivăţul îşi slăbeşte încet chingile. Copii nevoiaşi mai adună crengi pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri pustii ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec.
O ciută păşeşte speriată peste ogaşul înfundat de frunze veştede şi se lasă cuprinsă de adâncimea codrului părăsit de freamăt. Nimic nu vrea să ne spună pădurea despre iubirile de astă vară. Ce ar putea iarna să facă pentru copacii-ncremeniţi de ger, să-ntoarcă din drum tăietorii de lemn! Să nu frângă din creştetul lui lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, cel dus şi lovit de boală şi dor!
Soarele coboară timid spre buza orizontului. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de preţuire şi respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oştean rămas puţintel, să se odihnească şi să povestească.
Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea poate să ne spună câte ceva despre zbenghiul copiilor în toiul verii, cu tălpile moi prin covorul de iarbă şi lăstăriş fraged, despre somnul lor galeş din poiană, vegheat câteodată de cântecul privighetorilor. Despre mâinile lor repezi şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele primordial al luminişului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea lăstarilor de lumină.
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să se adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Nu vor aminti niciodată despre tainele iubirilor ascunse în ocrotiri de codru. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând.
Privirea şi surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă.
Neica Serafim se opreşte în poarta casei, sub umăr de costişă. În curând, paşii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii. Va afla că în mugurii lor sunt frământări de primăvară!
