Niciodată Sărbătorile nu au fost prea fericite fără zăpadă. Gorjenii așteaptă încă primii fulgi din această iarnă, cu atât mai mult cu cât copiii sunt încă în vacanță și ar vrea să își petreacă timpul pe derdeluș. Petru toți, ninge cu mult dor de iernile de altădată.
Senin adânc se lasă peste măguri. Şuieră vântul prin braţele reci ale fagilor. Şi ulii şuieră, rotindu-se insistent în deschidere de cer. Un val de nori albi se arată după cuşmele dealurilor învelite de păduri sure, părăsite de cântec. Învăluiri de frig se furişează dinspre vârfuri de munţi albi, alunecă pe uliţele satului, îngheaţă iarăşi gârla şi se pierd apoi, departe, în lunci şi zări. Dacă priveşti înspre orizont, peste umeri de Carpaţi, vezi şi începi să te miri că, la vremea gerurilor mari, zăpezile mai aşteaptă încă în pridvor de stele. Copiii sunt în vacanţă şi ar vrea să intre din nou iarna în sat. Dar aşteptarea lor nu este răsplătită şi aşa le tot creşte în suflet dorul derdeluşului cu sănii. Nu-i codrul alb şi nu se-aud ecouri de ger în tăcerea limpede a pădurii.
Sărbătorile au trecut…
Dimineaţa de Ajun fusese mai liniştită ca altădată. Nu au mai răsunat în susur de zori glasuri zglobii pe la porţi. S-au risipit spre alte case colindătorii. Îi admiri pe copii în serbări cu sclipet pe la şcoli, dar nu-i mai afli bătând în poarta zilei, să te trezească din somn, cântându-ţi cu mândrie „Bună dimineaţa, la Moş Ajun!” iar tu, zgribulit în cojoace, să ieşi cu drag la ei şi să-i dăruieşti cu bănuţi şi colăcei.
Soarele urcă spre amiaza zilei. Săgeţi de raze scânteiază printre ramuri posomorâte de sălcii şi arini. A îngheţat râuşorul care şiroieşte dinspre Valea Ţiganilor, dar nu a mai avut puterea să lege pod de gheaţă. Norii sunt departe de acoperişul satului. O veveriţă sare fără noimă pe creştetul ulucii şi se pierde apoi în desişul de salcâm. În pripor e zarvă mare. S-au strâns aici piţărăii. Şi în acest an le lipseşte vătaful. Neica Nicolae s-a prăpădit şi el prin postul Crăciunului şi acum nu mai are cine să conducă alaiul prin sat. Şi-au pus măşti fetele şi flăcăii. Cei mici au încă săcuiele şi trăistuţe lucrate în casă. Vor să le încarce cu bucate. Sunt tot mai puţine colinde şi bâte tradiţionale. Se văd veşminte şi măşti care nu au legătură cu spiritul şi trecutul aşezării. Odinioară, la Padeş, cojoacele întoarse, blănurile pădurii, căciulile de miel şi straiele populare vechi, scoase din lăzile de zestre ale bunilor, încântau şi aduceau în inimi bucuria apartenenţei la istoria şi obiceiurile satului.
Poţi să urci, mai aproape de munte, la Cloşani, să vezi acolo piţărăii de poveste! Strălucirea lor rămâne troienită de trecut şi tâlcul tradiţiei este acelaşi, peren şi curat, neatins de răzleţirea gândului. Colinda şi văpaia sărbătorii dezmiardă obştea şi umplu cu lumină taina. Peste drumuri brumoase şi poteci cărunte se readună paşii fulguielilor de vis şi se deschid mugurii veseliei. La Cloşani, piţărăii se ivesc din tumultul unei şcoli fremătătoare, în care profesorul Carmen Sarcină înnobilează fiecare clipă de lucru cu multă armonie între dragostea pentru frumos şi respectul pentru autenticitatea colindului.
Se duce soarele după deal. Peste Coasta Motrului, amurgul înroşeşte cerul. Melancolii şi fantomatice zvâcniri de vifor învăluie în mister făptura stejarilor singuratici din unduirea culmii. Pădurea se lasă viscolită de vântul scăpat dinspre văile negre ale munţilor. Glasul râului s-a stins în seceta iernii şi nu vuieşte deloc matca. Zăpezile-s plecate, lipsesc de acasă, pădurea-i tristă şi dezlânată, neînvelită de liniştea şi căldura nămeţilor înalţi. Căprioarele nu mai coboară la râu, rătăcesc în adâncuri de rămuriş şi-n foşnet de pădure adormită pe genunchii toamnei.
Amintiri, amintiri…
Coboară seara peste sat. Au tăcut şi cocoşii. Nici câinii nu mai latră în padină. Poate s-or auzi iar lupii urlând în Buzaica. Este doar o tresărire de gând trecut. Cred că sunt pe acelaşi loc cu zăpezile. Nu, turmele nu mai sunt prin ţarcuri, s-au retras la iesle, în spinări de şură şi este multă lumină prin sat. Steluţe de promoroacă s-au prins în merii de la poartă. Suntem în seara de Ajun şi este multă linişte pe vale. Nu se aude clipocind pârâul. De-atâta uscăciune au tăcut toate. Nici iernile nu mai pot să ningă! E stranie bătătura umbrită de bolta cu viţă de vie neîncărcată de zăpadă, voievodal este bradul împodobit din fereastra Genţianei. Trosneşte lemnul în focul sobei. E cald şi susurul focului îţi aprinde în gând dulci amintiri din anii copilăriei.
Aşteptăm florile dalbe. Când eram copii, venea Sabin Argint cu taraful lui. Şi cânta de răsuna toată valea! Abia răzbăteau cu contrabasul prin troiene. Îl duceau pe rând în spate şi îi prindea dimineaţa până colindau tot satul. Afară au adormit şi stelele. La vecini se-aude o oaste cântând, sunt vreo treizeci de cântători, dar cântă altceva! Eu vreau să ascult florile dalbe, acesta este colindul nostru! Îl ascult de o jumătate de secol! Şi este atât de frumos! Am stat până spre miezul nopţii, apoi mai spre dimineaţă, dar nu au mai venit lăutarii. În această iarnă, la porţile noastre nu s-au mai auzit glasuri de vioară cântând florile dalbe. Poate-au obosit şi nepoţii vestitului lăutar de la noi. Alţii nu mai sunt. Şi aşa ne-a prins dimineaţa Crăciunului, fără colind…
Şi-a fost zi mare apoi. Ne-am revăzut cu toţii la masa încărcată cu bunătăţi. Mulţumiţi şi bucuroşi de viaţă! Cum se spune, de Crăciun, cu voie bună şi speranţă întru mai bine! Sărbătoarea nu a fost chiar plină. Parcă ne-a lipsit ceva. Pe la prânz, a fulguit peste grădini un val de fulgi mărunţi şi timizi. Credeam că viscolul adusese iar iarna în sat. Ninsoarea s-a pierdut repede în nesfârşirea cerului întunecat. A trecut în mare grabă, ca un gând! Nu ştim ce să credem, poate nu ne mai recunoaşte, să revină la noi!
Am tot aşteptat apoi zi de zi. Şi de Anul Nou. Şi de Bobotează. Nu a fost nici ger, să crape pietrele! A plouat cu zgârcenie, să fie pomii udaţi şi niţel încărcaţi! Şi de Sfântul Ion am aşteptat! Se numără zilele şi nu avem bucuria semnelor de belşug pentru acest an. Nu vrem să fim descumpăniţi! Aşteptăm şi acum să ningă. Zăpezile sunt din ce în ce mai aproape de colinele satului. Dar, cine le opreşte să vină la noi?
Se şopteşte că ninge sus, în golul alpin, pe vârfuri de munţi şi grindăraşe de stâncă, pe răsăriri de plai şi păduri cu frunţi de cer. Nu se spune că ninge şi-n sufletul nostru. Şi ninge mereu, cu mult dor de iarnă! Cu mult dor de viaţă! Atât!
