Viața în satele de pe Valea Gilortului, în perioada interbelică

Autor: Adina Andrițoiu

Greu le-ar fi tinerilor din ziua de azi să își imagineze cum era viața copiilor și adolescenților asemenea lor, din urmă cu 80-90 de ani. Nici poveștile contemporanilor nu ar putea zugrăvi atâtea detalii, cât să creeze o imagine completă. Și asta pentru simplul motiv că nu mai există nimic din atmosfera satului românesc, a satului gorjean din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Ca o persoană care și-a petrecut vacanțele la bunici, în comuna Valea lui Câine1 din zona de deal a Gorjului, îmi amintesc doar fragmente. Imaginile fulgurante se intersectează cu frânturi de discuții auzite de la cei mari. Câteva fotografii vechi, îngălbenite de vreme, cu imagini tremurate și înfățișând bunici, unchi și mătuși în vremea tinereții, par desprinse din filme de epocă.

Și totuși, memoria de copil a reținut câte ceva. Se pare că exista o viață intelectuală destul de activă în satele și comunele de pe Valea Gilortului, în prima jumătate a secolului trecut.

Străbunicul din partea bunicii paterne, Constantin Inelescu, fost învățător al satului, scria la „Gorjanul” lui Jean Bărbulescu. Era o mândrie a familiei și un prilej de dezbateri politice, atunci când în casa învățătorului se adunau dascăli din toate satele învecinate, la câte un cerc al învățătorilor. Cu siguranță, veneau acolo și dascăli din Aninoasa, cei care puseseră umărul la înființarea Editurii RAM. Tot cu aceste prilejuri se cânta muzică instrumentală, străbunicul fiind destul de priceput în mânuirea arcușului.

În curtea casei învățătorului Constantin Inelescu; pe bicicletă, fratele cel mai mic al bunicii, Barbu Inelescu

Bunica, Georgeta Răducan, născută Inelescu în anul 1911, a continuat profesia tatălui fiind, la rândul său, învățătoare în sat pentru alte zeci de generații de elevi. Îmi povestea despre emoțiile pe care le încerca atunci când trebuia să pregătească mesele festive la astfel de întruniri, fie ale învățătorilor, fie ale preoților, ea fiind și preoteasa satului.

O serbare câmpenească pe Valea Gilortului, la care participau învățători din mai multe sate învecinate

Bunicul, preotul Gheorghe Răducan, fusese o perioadă și protopop, astfel că era firesc să găzduiască întâlniri și conferințe cu preoții din județ. La pregătiri, pe bunica o ajuta o bucătăreasă pricepută, nevasta lui Nea Dadile (așa mi-aduc eu aminte că i se spunea), care fusese bucătăreasă la București, în casa omului politic I.G. Duca, fost ministru și prim-ministru al României. Nea Dadile fusese ordonanță în aceeași casă, iar după instaurarea conducerii comuniste în România, se retrăsese împreună cu soția la Valea lui Câine, în Gorj. Își completa puținele venituri cu cele de cântăreț la biserică, unde îl ajuta pe bunicul.

Casa bunicilor, în anul terminării construcției (1937)

Fratele cel mic al bunicii, despre care am doar imaginea fotografiei de pe cruce, căci a murit de tânăr, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, era un desenator talentat și scria poezii.

În casa străbunicului Inelescu exista și o mică prăvălie, unde se vindeau diverse mărfuri țăranilor din sat. La anii adolescenței, bunica era responsabilă cu această mică activitate comercială. Îmi povestea că, de obicei, țăranii veneau să cumpere gaz lampant, sare sau zahăr: „Dă-mi, cucoană, o glie2 de zagăr, că-i bolnav copiluʹ și nu vrea să bea ceaiul fără zagăr!” și mai adăuga și-o înjurătură.

Străbunicul avea o stare materială mai bună, deoarece fusese singur la părinți, iar tatăl său se ocupase cu un mic negoț local. În drumurile sale, acesta ajunsese până la Lipsca3. Învățătorul Inelescu reușise să cumpere destul de mult pământ, pe care cultiva cereale. Pentru recoltare, avea o mașină de treierat, iar pentru curățatul știuleților de porumb, folosea o batoză.

Doi absolvenți de seminar și două tinere învățătoare, perechi proaspăt căsătorite, așa cum era rânduiala vremii; bunica, Georgeta Răducan (născută Inelescu), pe scaun, iar în spatele ei, în picioare, bunicul, preotul Gh. Răducan.

Cu toate acestea, doi dintre frații bunicii, la terminarea liceului, au fost trimiși de străbunicul să se întrețină singuri la facultate, dacă vor să învețe mai departe. Unul a studiat economia, iar celălalt matematica, devenind profesor.

Prin anii 1938-1940, străbunicul strânsese suficient de mulți bani pentru a-și cumpăra un automobil. A izbucnit războiul, apoi ordinea statală s-a schimbat, s-a făcut naționalizarea pământurilor și a principalelor mijloace de producție, urmată de stabilizarea monetară din 1947. Astfel, toți banii adunați cu multă economie s-au transformat în hârtie de aprins focul în sobă. După toată bunăstarea pe care o acumulase prin muncă și chibzuință, prin anii ʹ50 ai secolului trecut, învățătorul pensionar Constantin Inelescu ajunsese să nu mai aibă nimic, nici măcar cu ce să își cumpere pâine. Considerat chiabur și ostil noii orânduiri, i se suspendase și pensia la care avea dreptul ca fost învățător. Și acest lucru a durat aproape patru ani. Dar despre vicisitudinile îndurate de zeci de mii de familii în timpul regimului comunist s-a scris mult și s-au făcut multe filme, cu mărturii ale supraviețuitorilor.

Copil fiind, eu nu resimțeam lipsurile, pentru că bunicii, tata popa și mamare, făceau tot ca să avem o copilărie fericită. Probabil că mai există multe alte amintiri prin cotloanele memoriei și poate vor ieși la iveală pe măsură ce va mai trece timpul, iar dorul de cei dragi le va readuce în prezent.

1 Azi satul Pârâu, aparținând de comuna Brănești. Comuna Valea lui Câine se învecina cu satul Groșerea, aparținând de comuna Aninoasa.

2 Glie = bucată ; denumirea se folosea pentru zahărul cubic.

3 Lipsca – pronunția românească a numelui orașului Leipzig; de aici, substantivul „lipscan” – negustor care vindea pe piețele românești mărfuri aduse de la Lipsca.