Poiana-Rovinari, așezarea dispărută din cauza mineritului(II)

 530 total views

Recursul la istorie privind localitatea Poiana din preajma Rovinariului continuă și în acest episod. Dacă în articolul precedent vorbeam despre industrializarea zonei începută cu jumătatea secolului trecut, vom urmări deocamdată aceeași parte de istorie. Dacă Complexul Tătărescu, aflat initial la Poiana,  și-a aflat liniștea într-un final prin mutarea la Curtișoara, așezarea seculară a dispărut ca urmare a exploatării resurselor subsolului. Dacă în urmă cu jumătate de veac începea perioada de aur a mineritului gorjean, ultimele trei decenii nu au însemnat decât o lungă agonie care ar putea să se încheie până la finalul acestui deceniu. Reținem că societatea comercială care moștenește activele și pasivele energetice gorjene în special, Complexul Energetic Oltenia, are restanțe uriașe pe componenta de mediu și  redarea terenului exploatat.

Cum suntem la un articol de istorie, să spunem că în ultimii ani activitatea de exploatare a cărbunelui s-a desfășurat în zece perimetre miniere care pot fi grupate în trei bazine miniere, cel mai important rămânând Bazinul Rovinari, format din carierele Tismana I, Rosia, Tismana II, Pinoasa, Pesteana Nord si Pesteana Sud, zonă  cuprinsă  intre limita conventionala de la cca. 4 km sud de valea Tismanei. Bazinul este divizat in patru zone distincte ca forme de relief: zona de luncă a pârâului Jiu, zona de luncă a pârâului Tismana, zona colinară de est si zona colinară de vest. Partea centrală este reprezentată de șesul aluvial al Jiului, cu altitudini ce variaza între  +168m si +135m spre sud. Amplasarea Bazinului Rovinari  se regăsește pe teritoriul  comunelor Câlnic, Negomir, Fărcășești, Bâlteni, Urdari si Plopsoru.

Îl urmează  Bazinul Minier Jilt, format din carierele Jilt Nord si Jilt Sud,  încadrat în ultimii ani  in sectorul dintre valea Motrului si valea Jiltului, mai precis intre dealurile Piscul Tilvei, Culmea Runcurel, Dealul Grigorescu si paraul Jilt. Amplasarea Bazinului Minier Jilt îl regăsim pe teritoriul comunelor Matasari, Negomir, Farcasesti, Dragotesti si Slivilesti.

 Bazinul minier Motru, cu o vechime mare în zonă, este format din carierele Rosiuta si Lupoaia, ce se „suprapune” peste Piemontul Motrului, astfel încât, Valea Motrului este orientată central în cadrul Bazinului minier. Amplasarea Bazinului Motru  cuprinde teritoriile comunelor Matasari, Slivilesti, Ciuperceni, Catunele si al orașului Motru.

Și pentru a ne racorda la prezentul imediat, Stategia Energetică a României aflată de mai mulți ani în ”chinurile facerii” și rămasă recent fără aviz de mediu, prevede: ”Resursele de lignit din România sunt estimate la 690 mil. tone [124 mil. tep], din care exploatabile în perimetre concesionate 290 mil. tone [52 mil. tep]. La un consum mediu al resurselor de 4.5 mil. tep/an, gradul de asigurare cu resurse de lignit este de 28 ani dacă în următorii 25 de ani consumul va rămâne constant și nu vor mai fi puse în valoare alte zăcăminte de lignit. Puterea calorifică medie a lignitului exploatat în România este de 1.800 kcal/kg. Deoarece zăcământul de lignit din Oltenia este format din 1-8 straturi de cărbune exploatabile, valorificarea superioară a acestora impune adoptarea urgentă a unor reglementări care să garanteze exploatarea raţională în condiţii de siguranţă și eficiență, cu pierderi minime”

Mutarea Ansamblului Tătărescu

La  1 ianuarie 1955 s-a înfiinţat Întreprinderea Carboniferă Rovinari (devenită ulterior Întreprinderea Minieră Rovinari) cu sediul în Rovinari, raionul Târgu-Jiu, Regiunea Craiova.

La început unitatea a funcţionat la conacul familiei Tătărescu din satul Poiana, preluat de la Uzinele mecanice Sadu, care administrase până atunci această proprietate formată din: Cula Poenaru – Tătărescu (Cula mare), Casa Antonie Mogoş (Cula mică), o biserică cu turnul clopotniţă, un chioşc de vânătoare şi o suprafaţă mare de teren. Cei care au trait acele vremuri spun despre conacul şi dependinţele au servit iniţial pentru cazarea angajaţilor întreprinderii care proveneau din alte zone şi parţial ca birouri, până la construirea noului sediu.

În anul 1992, proprietatea familiei Tătărescu, a fost trecută pe lista de monumente şi ansambluri arhitecturale, la poziţia 20B – 218, sub denumirea de „Ansamblul Tătărescu”. Acest ansamblu a fost reparat,  întreţinut şi mobilat în condiții decente de către I.M. Rovinari, iar din anul 1982 până la strămutare în anii 2000 a fost folosit pentru protocol şi evenimente deosebite din activitatea minieră. Din fericire, mineritul a avut partea lui bună și în această direcție, protejând elementele de patrimoniu prin această modalitate de lucru.

La  5 martie 1997 s-a încheiat un protocol între conducerea Regiei Autonome a Lignitului Oltenia, Sucursala   Minieră Rovinari  și Exploatarea Minieră Rovinari,   şi doamna Maria Sanda Negropontes – Tătărescu, prin care s-a stabilit mutarea construcţiilor Ansamblului de la Poiana în incinta Muzeului satului de la Curtişoara situat la 9 Km nord de oraşul Târgu-Jiu.

Protocolul a mai fost semnat de împuterniciţii doamnei Maria Sanda Negropontes – Tătărescu-Adrian Cernitoiu și Alexandru Dan Captilin-și de  Vasile Marinoiu, director din partea Muzeului Judeţean Gorj la vremea respectivă. Rezervele miniere erau atât de valoroase și de accesibile încât lucrurile s-au mișcat relative rapid. La peste două decenii de la evenimente,  poate că această operațiune ar fi trebuit făcute cu firme cu mai multă experiență.

Din același Protocol, aflăm că: ”În totalitatea ei, colonia Poiana se întinde pe o suprafață de 19 hectare, studiile geologice punând în evidență în acest perimetru o rezervă de 8 600 000 t. cărbune  la un raport  de descopertă foarte avantajos , respectiv 2,38 mc/t.(…) Aceste considerente , precum și necesitatea extragerii unei producții de peste 8 milioane t cărbune impune strămutarea coloniei Poiana și extinderea extracției  în acest perimetru. ”

Proprietara a solicitat celor care s-au ocupat cu mutarea activelor de la Poiana acordarea atenţiei maxime respectării caracteristicilor arhitecturale tradiţionale ale componentelor ansamblului în privinţa aspectului specific, exterioarelor şi interioarelor (faţadelor, balcoanelor, tâmplăriei din lemn, etc.) precum şi amenajărilor exterioare ambientale.

Toate cheltuielile privind proiectarea, execuţia lucrărilor şi asistenţa tehnică au fost suportate pe obiectivul de investiţii „Cariera Gârla” aparţinând Exploatării miniere Rovinari.

Potrivit documentelor păstrate, cheltuielile pentru strămutarea complexului architectural, pentru demolare și reconstrucția clădirilor existente s-au ridicat la circa 21 758 mil.lei.

Elemente de istoria mineritului

Cariera Balta Unchiașului a atins apogeul de producție în anul 1964 când în acele condiții vitrege s-au obținut 893756 tone iar în anul următor, în condițiile epuizării resurselor, doar 254319 tone. Între timp luase avânt cariera Cicani care în 1965 a atins 801052 tone . În perioada respectivă,  anii 60 și 70, au fost strămutate localitățile Bălăcești și Ceauru , s-a construit barajul Rovinari , a fost deviat Jiul, a fost modificat DN 66 ș.a.

Mineritul lua avânt de la o zi la alta, crește numărul carierelor și producția la nivel geometric. În anii 1969-1970  carierele Beterega, Gârla și Tismana I. Tot acum este strămutat satul Stejerei și parte din satul Arderea. Mai târziu apar carierele Rovinari Est în 1976 și Tismana II în 1981. Abia acum este strămutată localitatea Rovinari și o parte din Găleșoaia și lucrurile vor continua în primul deceniu postdecembrist.

În 1981 apărea pe harta județului cel de-al  doilea oraș mineresc după Motru. Istoricul Gheorghe Gorun  a făcut o demonstrație imbatabilă prin care a arătat că orașul  s-a născut ca urmare a Revoltei minerilor de la Motru din 1981 fără o pregătire prealabilă.

”Așadar, Colonia Roșia-Jiu devine orașul Rovinari, oraș care urma să fie organizat și care înghite două sate: Poiana, inclusiv Colonia (care urmau să dispară în anii următori), și Vârț (un cătun cu câteva sute de gospodării care aparținuseră de comuna Pinoasa). O așezare umană – cu caracter protourban sau semiurban – poate deveni oraș dacă îndeplinește câteva condiții minime. Orașul este definit astfel: „Formă complexă de așezare umană, având dimensiuni variabile și multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție politico-administrativă, industrială, comercială și culturală; construcțiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice și organizate în zone cu utilizări bine definite (industriale, comerciale, administrative, de locuințe etc.); exercită o mare influență economică și organizatorică asupra zonei înconjurătoare”., scrie Gheorghe Gorun.

Publicistul și documentaristul Dorin Brozbă, autorul unor contribuții istoriografice importante privind zona, scria despre momentul apariției orașului Rovinari în 1981: „Pe atunci  nou-înființatul oraș era de fapt o fostă colonie muncitorească ce purtase numele de Roșia-Jiu   înzestrată cu șapte-opt blocuri dărăpănate cu zeci și zeci de barăci insalubre, plină cu drumuri înnoroite pe care bieții localnici erau siliți să le parcurgă încălțați în cizme  și îmbrăcați, de regulă, în salopetele de la locul de muncă. (…) Nu existau grădinițe sau școli, nu era spital, casă de cultură sau cinematograf, nu era gaz metan (sau piață agro-alimentară, iar aprovizionarea cu bunurile necesare traiului de zi cu zi se făcea, de regulă, prin cele câteva așa-zile alimentare, care în același spațiu, vindeau cuie, țigări, gaz lampant, lumânări, conserve, găleți, țuică bătrână, cămăși, biciclete, pâine sau pantofi…”(Va urma)

 Bibliografie:

Dorin Brozbă, Rovinari, Orașul muncii pentru lumină – 30 de ani de la înființare – 1981-2011, Editura B. D. Media, Tg-Jiu, 2011;

Mihai Pasere, Monografia Rovinarilor, 30 de ani de la înființarea orașului Rovinari (1981-2011), Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Tg-Jiu, 2011

Emil Huidu, Monografia mineritului din Oltenia, vol. I, Editura Fundației „Constantin Brâncuși”,Târgu-Jiu, 2000

xxx,  Judetul Gorj. Monografie. Colectia Judetele Patriei, Editura Sport Turism, București, 1980

Gheorghe Gorun, Despre întemeierea orașului Rovinari, în LITUA, 2021, pag. 261-291

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *