Din ce în ce mai des, la televizor, la radio, sau din ziare aflăm că în învăţământul românesc se impune implementarea unor principii de calitate. De asemnea, uneori, auzim că pentru o educaţie de calitate este nevoie de seriozitate, de rigurozitate, de respectarea regulamentelor şcolare, lucruri de altfel foarte adevărate, dar în această nouă societate deschisă în care graniţele dintre ţări tind să dispară, în care tehnologia este la mare preţ, poate la fel de importante sunt metodele active de predare, centrate pe elev, lucrul pe grupe şi mai ales utilizarea tehnicii de calcul. În aceste condiţii chiar şi regretatul sistem educaţional românesc dinainte de 89, la care ne raportăm de fiecare dată când ceva din sistemul şcolar românesc actual nu ne convine, nu ar putea furniza rezultate mai bune. Dintodeauna, ne-am lăudat cu olimpicii noştri naţionali şi internaţionali, cu o parte din şcolile noastre care îi scot pe bandă rulantă, făcând abstracţie de fiecare dată de rezultatele dezastruoase obţinute la evaluările internaţionale, ultimul fiind testul PISA din 2006 când elevii noştri au ocupat poziţia 47 din 57 şi penultima poziţie dintre ţările participante din Europa.
De fiecare dată uităm că sistemul nostru de învăţământ nu e reprezentat doar de şcolile de centru, ci că majoritare sunt şcolile din periferia oraşelor, şcolile din centrele de comune dar şi din satele la care accesul mijloacelor de transport este greu accesibil, ca să nu mai vorbim de serviciul internet. Asta într-o perioadă când în Europa toate şcolile sunt conectate la internet, când calculatoarele se întâlnesc nu numai în laboratoarele de informatică ci şi în sălile de curs, pe coridoare, în săli de lectură, când în fiecare clasă se găseşte o tablă inteligentă şi un videoproiector şi mai ales acum când s-a trecut de la lectiile de tip face to face când elevii şi profesorii se întâlneau numai în clasă, la lecţiile mixte când după astfel de lecţii elevii se întâlnesc cu dacălii lor în spaţiul virtual, continuâindu-şi activitatea.
Deşi, în ultimii ani şi în sistemul de învăţământ românesc s-a investit foarte mult, în perfecţionarea cadrelor didactice, în achiziţionarea de materiale auxiliare, de reţele de calculatoare, de cărţi, în conectarea la internet, totuşi decalajul existent faţă de restul ţărilor europene este prea mare pentru a putea fi recuperat în doar câţiva ani. În septembrie anul acesta aflându-ma la Universitatea din Santiago de Compostela, ce a fost înfiinţată în anul 1495, la o întilnire cu factori de decizie din educaţie din 16 ţări europene, am putut afla cu surprindere că majoritatea şcolilor şi universităţilor din Galitia sunt conectate la un supercalculator, al cărui preţ depaşeşte 20 de milioane de euro şi prin intermediul căruia atât elevii cât şi profesorii au acces la cele mai noi descoperiri din domeniul ştiintific şi universitar. De asemenea, am putut afla că sistemul universitar este într-o strânsă legătură cu sistemul de învăţământ preuniversitar, dezvoltând împreună un număr mare de proiecte cu finanţare naţională şi internaţională, dar şi ca părinţii, comunitatea locală dar si agenţii economici se implică activ în activităţile şcolilor. Lucrând împreună, şcoli, universităţi, comunitate, agenţi economici, au rezolvat o altă mare problemă cu care se confruntă sistemul educaţional românesc, au indus elevilor sentimentul că scoala are finalitate şi că de modul în care o termini depinde succesul sau insuccesul în viaţă. Şcoala este un sistem deschis, care relaţionează cu restul instituţiilor cu ântrega societate, aşa că nu poate fi altfel decât societatea actuală cu bunele şi rele ei.
