Iunie, după solstițiu …

Loading

Plecase bine vara peste noi. Au venit apoi valuri, valuri,  ploile. Furtunile au întors din loc rânduielile. Mai vuiesc munţii de atâta zarvă, iar dimineţile încă nu-şi trag de pe faţă perdelele umezi ale cerului. Cu obrajii roşii, încărcaţi de lacrimi, fragile s-au ciuciulit sub umbrela ierburilor înalte, cât genunchii pădurii de înalte. Nişte copii aşteaptă să se caţere în ramurile teiului, să culeagă flori şi miresme de leac. Şi soarele parcă rătăceşte pe undeva. A zâmbit puţin de solstiţiu, în cea mai lungă zi a anului, şi a rămas parcă uimit, uitându-se după zborul cucului. Nu ştia că pasărea vestitoare a primăverii a tăcut, nu mai vrea să cânte. Cântase la echinocţiu, de Buna Vestire, apoi a cântat neîntrerupt mai bine de trei luni înviorând codrul şi gândurile cu glasul său, până când a venit ziua de solstiţiu sau Amuţitul Cucului şi vocea lui s-a stins în templul de dor din imensitatea pădurilor. Prevestise ca un oracol norocul, sănătatea, sărăcia, bogăţia şi chiar căsătoria oamenilor şi apoi s-a retras discret în ritualul său, până la migrare.
Să facă  loc sărbătorilor solstiţiale. Să vină Sânzienele, să adune totul în jurul lor! Cu ele, începe împârguirea şi coacerea seminţelor în lanul pâinii. Cu ele, zeii aşază bobul în spicul grâului şi alungă vijeliile şi grindina din calea câmpului înrodit. Cu ele, se primeneşte timpul. Cireşele lui Sânpetru se usucă în ramuri şi coboară resemnate în tolba vremii. Flori galbene şi albe de sânziene  împodobesc  fâneţele, livezile, marginile pădurilor. Ele vestesc cositul pajiştilor. Îndrăgite de fecioare, florile sunt culese şi împletite în cunună cu fire de spice, iar cununa este purtată pe cap în ceremonialul de dans al Drăgaicei. Agăţată la fereastră sau la stâlpul porţii, ea ocroteşte casa şi oamenii de forţele malefice. Uitată sub căpătâiul fetei,  floarea aduce în vis ursitul. Femeia care îşi înfăşoară mijlocul cu tulpini de sânziene, trece vremea secerişului fără dureri de şale, iar fecioarele şi nevestele care şi-au pus flori în sân sau în păr sunt atrăgătoare şi drăgăstoase. Femeile şi fetele tinere îşi sporesc frumuseţea tăvălindu-se în noaptea de sânziene prin ierburi crude şi înrourate. Căutând în magia acestei sărbători, găseşti cununa care împodobeşte Drăgaica în timpul dansului său nupţial. Afli că are aceeaşi semnificaţie cu aceea a colacului de grâu,  dăruit de naşa peste creştetul miresei  la pornirea alaiului nunţii de la biserică.
Florile de sânziene sunt cele mai îndrăgite dintre florile plaiului. Nu pentru culoare, nici pentru mireasmă, ci pentru valoarea lor simbolistică în calendarul timpului şi al tradiţiilor româneşti. Să nu uităm umblatul cu făclia, ceremonial nocturn la care participă toată suflarea satelor. Fire de cânepă, lemn uscat şi răşină de brad la un loc, copii şi feciori deprinşi cu obiceiul rotirilor de foc, rostogolirilor de flăcări peste coama dealurilor, până în mijlocul ţarinilor, unde gopodarii le implantează cu grijă pentru purificarea şi fertilizarea locului.
În ajunul şi în noaptea sărbătorii Soarelui şi a zeiţei Diana, se porneşte dansul Sânzienelor. Legendele spun că ”Frumoasele”, ”Zânele” ”Măiastrele”, ”Sânzienele”, înveşmântate cum rar a mai fost văzut, ar pluti prin aer ori chiar ar umbla pe pământ, peste păduri, râuri şi câmpii, cântând şi dansând. În noaptea magică a verii, aceste fiinţe ireale, fantastice, făpturi învelite în lumina lunii, albe, mlădioase şi nemaiîntâlnit de frumoase se transformă în zâne bune cu plete aurii şi rochii albe, se mută din loc în loc, în dansuri ameţitoare, prin grădini, prin cânguri, cântând prin aer cu glasuri rare şi armonioase, cu dor de bine şi-mplinire. Este bine să nu le calci pe urme şi nici să încerci prea mult a înţelege lumea lor fluidă, instabilă, efemeră.
La Sânziene se cinsteşte iubirea, e sărbătoarea ei. Fetele şi băieţii  cu gând să-şi pună inel se întâlnesc la hore în sat, în joc şi cântec de veselie şi înnuntire. Este multă voie bună şi toată lumea are sufletul deschis. Noaptea de Sânziene este o noapte magică, o noapte de linişte întinsă, adâncă, cu multă armonie şi echilibru, când se spune că se deschid porţile cerului. Acum, ei, feciorii, ca nişte zburători purtaţi de vise, în clipa de graţie a discreţiei, coboară un sărut pe buzele zânelor-iubitelor şi se pierd în braţele şi-n ochii lor limpezi şi migdalaţi până-n zori de zi. Se regăsesc apoi în oglinda şi-n freamătul privirilor mângâiate de fiorii dragostei, după o noapte fermecată, cu cântec de zâne purtate pe aripi de vânt, se regăsesc de mână cu aleasa inimii, pe calea lungă a iubirii şi credinţei de viaţă.