Dascălii gorjeni, în secolul al XIX-lea, au fost adevăraţi luminători ai satelor şi, în acelaşi timp, oameni ai cetăţii, implicaţi în marile evenimente ale vremii.Revenim în acest număr cu amănunte despre implicarea dascălilor gorjeni în Revoluţia de la 1848. Majoritatea dascălilor s-au alăturat trup şi suflet acţiunilor revoluţionare şi apoi au avut de suportat consecinţele, fiind arestaţi de noile autorităţi. Sunt informaţii care ne arată că fără sprijinul şcolii ar fi fost aproape imposibil pentru autorităţile revoluţionare să controleze situaţia.
În vizită la Bucureşti
În iulie 1848, Soliman Paşa cere dizolvarea guvernului revoluţionar care îşi schimbă denumirea în locotenenţă domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului dar punea în faţă trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenţei turcilor. Soliman este bine primit în Bucureşti, nu intră cu armata, se dau reprezentanţii în cinstea lui iar acesta recunoaşte locotenenţa domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoaşteri va fi recunoaşterea legalităţiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepţia ruşilor. Dascălii gorjeni vor participa la aceste festivităţi în număr foarte mare.
Încheiam numărul trecut cu plecarea spre Bucureşti a celor 120 de dascăli conduşi de profesorul C. Stanciovici pentru a felicita Locotenenţa domnească instaurată de turci dar având în componenţă tot revoluţionari. Impresionanta delegaţie a ajuns mai întâi la Râmnicu Vâlcea unde C. Stanciovici le-a “aranjat odihna şi hrana” dascălilor şi le-a dat instrucţiuni cum să ajungă la Bucureşti. Peste noapte, el a plecat urgent la Slatina de unde primise vestea că soţia era bolnavă. După trei zile a ajuns şi el la Bucureşti, întâlnindu-se cu învăţătorii “din Gorj şi Olt la capul podului Mogoşoaiei de unde-relatează profesorul-pe jos cu toţi tovarăşii venirăm la palatul Goleştilor unde era curtea Locotenenţii Domneşti. Mulţimea în curte şi noi, delegaţii, ne suirăm sus”. Aici s-au ţinut discursuri de felicitare; Iancu Broşteanu a vorbit din partea gorjenilor; apoi “sărutările şi îmbrăţişările nu mai aveau sfârşit”, după care Locotenenţa a ieşit în balcon unde a fost aclamată şi felicitată de mulţimea din curte. Apoi învăţătorii au fost lăsaţi să plece înapoi iar seara s-a dat un bal în grădina Kiselef, în cinstea turcilor veniţi la Bucureşti, la care au fost invitaţi şi delegaţii gorjeni.
C. Stanciovici şi sfârşitul Revoluţiei
După întâlnirea de la Bucureşti, profesorul Stanciovici s-a întors apoi la Slatina unde-l găsim la 18 septembrie 1848, îmreună cu “o mulţime de oameni înarmaţi” păzind podul de peste Olt şi nelăsând să treacă pe cei ce ar îndrăzni să se ridice împotriva Constituţiei. O săptămână mai târziu profesorul a fost trimis de turci la Gh. Magheru “cu scrisori şi poveţe a se preda fără nici o temere”. Ajuns la Râureni, el asistă la 28 septembrie la scena dizolvării taberei lui Gheorghe Magheru, care reprezenta ultima nădejde a revoluţiei. “Un murmur general îţi lua auzul” va scrie C. Stanciovici mai târziu, referindu-se la nemulţumirea pandurilor, când li s-a spus că “revoluţia este suspendată” şi tabăra se va dizolva.
Despre recunoaşterea dascălilor în timpul Revoluţiei avem nenumărate menţiuni. Să reţinem că unii slujitori ai şcolii au fost recomandaţi de administratorii de judeţe să fie aleşi deputaţi în Adunarea Constituantă ce urma să fie convocată la începutul lui septembrie 1848. Foarte important, la 11 august, administratorul de Gorj a propus a fi aleşi în Adunarea Constituantă “adevăraţi români cu merite deosebite”: Gheorghe Magheru, N. Pleşoianu, Chr. Tell şi profesorul C. Stanciovici. Peste două săptămâni, C. Stanciovici avea să fie propus şi la Olt alături de dascălii I. Ionaşcu, D. Iarca şi Tănase Constantin.
Pedeapsa contrarevoluţionară
După cum am văzut, majoritatea cadrelor didactice au luat parte activă la revoluţie. Această constatare a făcut-o şi Comisia de anchetă, după înăbuşirea insurecţiei, când a declarat că “mai toţi profesorii au fost maşina revoluţiei”. Iar despre învăţători, un cârmuitor de judeţ afirmă că aceştia au fost “cei dintâi invitători ai locuitorilor de prin sate” la revoluţie.
După înăbuşirea revoluţiei-la 13 septembrie 1848-a urmat o aprigă prigoană contrarevoluţionară împotriva luptătorilor paşoptişti. Slujitorii şcolii erau consideraţi principalii vinovaţi de răspândirea ideilor revoluţionare în popor. Arestările au început-din ordinal generalilor ruşi-în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 şi au continuat până în martie 1849. După ce au fost arestaţi prin judeţele respective, profesorii, învăţătorii şi ceilalţi revoluţionari, au fost aduşi la închisoarea de la mănăstirea Văcăreşti. Mulţi dintre ei au fost închişi mai întâi la cârmuirile locale, în condiţii neomeneşti, schingiuiţi, apoi aduşi pe jos săptămâni întregi până la Bucureşti şi torturaţi şi la Văcăreşti, din care cauză unii s-au îmbolnăvit sau au murit.
La 18 noiembrie 1848, printr-un decret al caimacamului C. Cantacuzino, lua naştere “Comisia alcătuită pentru cercetarea celor amestecaţi în fapte revoluţionare”. Comisia era formată din trei dregători reacţionari ai vechiului regim: M. Cornescu, Scarlat Ghica şi colonelul Garbaţchi. La lucrările acesteia asistau şi un ofiţer superior rus şi unul turc. Pentru profesorul Gheorghe Călinescu, învinuirea Comisiei a fost că acesta “a îndeplinit în toată întinderea poruncile guvernului revoluţionar şi instrucţiunile de communism ale lui Eliad”. Gh. Călinescu a mai fost învinuit şi de faptul că a insuflat locuitorilor ţărani mare vrăjmăşie asupra proprietarilor. Pe I. G. Gorjanu la Prahova şi M. Gheorghescu la Gorj, Comisia de anchetă i-a declarat “părtaşi la faptele revoluţionare”, acuzându-I că au făcut propagandă “în favoarea constituţiei” şi că “au desluşit” această constituţie la învăţători, candidaţi şi săteni, invitându-I “în acel duh revoluţionar”. Pentru toţi, Comisia a decis să rămână în închisoare până când generalul rus Duhamel “va hotărî”. Majoritatea profesorilor şi învăţătorilor întemniţaţi au fost eliberaţi din închisoarea Văcăreşti în iulie 1849.
