
Ajuns la peste 15 ani de experiență în funcția de primar al comunei gorjene Turburea, Ion Bârcă povestește râzând ce nebunii făcea în tinerețe. Punctul culminant a fost la Revoluție, când s-a dus cu doi prieteni, au scos-o afară din birou pe primăriță și au trimis-o acasă. Despre această istorisire, dar și despre alte momente interesante din viața sa, în interviul exclusiv care urmează.
Ion Bîrcă: După Revoluție, conduceam un restaurant în comună. Îmi mergea de „pârăiau dracii”. Erau 1200 de angajați aici, la Petrol. Vindeam câte un tir de bere la zi, 500 de mici, plus tot felul de mâncăruri. Înainte de Revoluție tot comerț am făcut. Aveam un bufet la Șipot, ca gestionar la Cooperație, iar după Revoluție m-au ales președinte și am stat pe post vreo 4 ani. Am primit restaurantul și apoi o brutărie, tot ca gestionar al Cooperației. Am dus 15 ani pâine la toată lumea. Aveam trei mașini și ne duceam cu ele… venea lumea și vindeam cam 3800-4000 de pâini la zi.
Reporter: Brutăriile erau importante, înainte de 1989, când pâine era pe cartelă.
I.B.: Tocmai de-aia, brutăria a fost ambiția mea să o iau. Jucam fotbal la Târgu Jiu și sâmbăta, după ce erau meciurile, veneam acasă aici. Îmi făcuse și mie tata o casă în sat. O aveam deja pe fetița mea, Luiza, și m-am dus la magazin, la Șipot. Peste drum era brutăria, unde e centrul de sănătate acum. M-am dus la magazin să cer și eu un sfert de pâine, că așa se dădea. Îi zic lui ăla: „Băi, nea Bebe, uite care-i chestia, nu am să dau pâine la fată, că nu mănâncă mămăligă, dă-mi și mie un sfert de pâine.” „Ieși bă’ afară de-aci!”, mi-a zis. Ei, aia a fost ambiția mea. El lua pâine de la brutărie și o vindea prin magazinul lui. Ei, asta a fost ambiția mea, să iau brutăria, să dau pâine la toată lumea.
R.: Dar de ce n-a vrut să vă dea
I.B.: Era pe cartelă și a zic că nu am cartelă. Eu am cerut, așa, la liber. Așa că mi-am făcut ambiția și am luat brutăria în gestiune. Prima dată, când am luat-o, am dat gardul jos și fiecare om venea și cumpăra direct de la brutărie. Ce să mai, cu curaj în mine, am fost al dracu’ de mic!
R.: Când se întâmpla asta?
I.B.: Imediat după Revoluție. Numai ce picase Ceaușescu, dar regulile rămăseseră aceleași, nu avea nimeni curajul să le-ncalce, nu se știa ce urmează. Pâinea se dădea tot la rație. Dar eu am început să dau pâine fără cartelă, la liber.
R: Mare curaj! Mulți se temeau să se uite și la televizor, de teamă că se-ntoarce regimul și îi arestează.
I.B.: Păi, în timpul Revoluției, cine ziceți dumneavoastră că a dat primarul afară din primărie?
R.: Dumneavoastră?
I.B.: Da! Trei inși am fost. A venit cu mine actualul vice al meu, Marcel Cojocaru și încă un băiat, Coman, de a murit, era de vârstă cu mine. Era primar nevasta unui prieten de-al meu, o chema Popovici Maria. I-am spus: „Băi Mărie, uite care-i chestia, du-te acasă!” Era imediat după ce l-au împușcat pe Ceaușescu, imediat după 25 decembrie.
R.: Cum ați trăit Revoluția la Turburea?
I.B.: Vă spun, ce era pe-aici!… Era un polițist Ciocăzanu, șef de post. Fiind la restaurant și fiind aci, în miezul problemelor, eram prieten cu șeful de post. Mai venea, mai una, mai alta… na. Și zice: „Nelule ce faceți?” Dar eu l-am întrebat: „ Băi, da tu ce faci? Că pe Ceaușescu-l luară, dă-l dracu’, se duse!” Eu, tot pe oftica asta, cu comuniștii. Aveam 29-30 de ani. Eram al dracu’ rău de tot.
R.: Erați cam curajos, totuși, pentru acele vremuri. Mai toți oamenii se temeau chiar și să vorbească împotriva sistemului, dar să mai și facă ceva.
I.B.: Ei, eu cunoșteam multă lume, era altă treabă… Doi ani am jucat fotbal la Târgu Jiu, la Școala Sportivă, pe urmă am jucat la Constructorul Târgu Jiu, când eram în aceeași divizie cu Pandurii. Până la 28 de ani am jucat fotbal, pe timpul lui Ceaușescu. Eram scoși din producție, apăream în față, mai altfel ca ăilalți. Ba cu blugii ăia, de nu se găseau, cămăși de blugi… La discotecă eu i-am dat drumul în cămin. Eram al dracu’… Tatăl meu era miner la construcții tunele și câștiga extraordinar de bine. La toate tunelele de pe Valea Jiului a lucrat, a fost artificier… Și acum joc fotbal, la Buleac. Distracția mea care este: vinerea mă duc la Buleac, ne întâlnim acolo mai mulți și jucăm fotbal.
R.: Să revenim la primăriță!
I.B.: Păi, Marcel și cu Coman au venit la mine: „Nelule, ce facem?” Le-am zis: „Bă, aveți curaj? Eu am.” Că, să vă spun, pe lângă faptul că fusesem fotbalist, fiind la restaurant și cum îl aveam aprovizionat bine, venea și multă lume de-a mare să cumpere, diferite jamboane și de toate. Cunoșteai lumea mare și, cunoscând lumea mare, aveai curaj să te duci, că ei nu aveau curaj. Și când ei m-au întrebat dacă am curaj, le-am spus: „Păi cum să n-am! Stai că chem pe Ciocăzanu încoace. Du-te unul repede după el!” Când vine, parcă îl văd, își rupsese însemnele de pe el, de pe uniformă.
R.: Mai e acum în poliție?
I.B.: Acum nu mai e în poliție, a ieșit la pensie. Și îi zic: „Ce făcuși, mă, îți dăduși alea jos, sau te bătuși cu cineva?” Dar el zice: „ Nu, bă, fiți-ar comuniștii ai dracu’, le dădui jos.” Era clar că-i era frică să nu-l ia lumea la bătaie, dacă nu se lepăda de comuniști. Oamenii nu mai voiau să audă de ei. I-am zis. „Hai la primăriță să o dăm afară!” Dar el: „Bă Nelule, să fiți cuminți!” „Nu, că nu dăm în ea!”, i-am răspuns.
R.: Și cum ați găsit-o? Ce făcea? Îi era frică?
I.B.: Era în primărie, cu o geantă în față, într-un birou. I-am zis: „Mă, Mărie, uite care-i treaba, știi ce sa-ntâmplat!” Mi-a răspuns: „Știu, bă, Nelule…” I-am spus: „Bă, du-te acasă. Gata, primăria nu mai e a voastră!” Și a plecat. Acum, mă văzui eu acolo, cu ăștia… „Doamne, ce căutăm noi aici?”, mă-ntrebam în gând. Veni nevastă-mea, Luminița, și zice: „Nelule, de nu ne-om duce în pușcărie, ne iau ăștia! Cine te puse să te bagi acolo? Nu stai aici, cuminte, pe treaba ta? Avem fata de crescut!…” Zic: „Nu, mă, fiți-ar ăștia ai dracu’, lasă, hai s-o luăm așa…”. Și începură toți să zbiere: „Veniră teroriștii la Filiași!” Veneau oameni, au luat puștile…
R.: De unde puști?
I.B.: Ne-a luat Ciocăzanu – să vedeți cum aveau pe timpul comuniștilor – avea un tablou mare la Poliție, un peisaj, nici dracu’ nu-și dădea seama că acolo era o firidă în perete, în spatele tabloului și era plină cu puști, era rastelul. Cred că erau vreo 20 de puști. Și mai era un băiat, al fostului primar Guță. A murit și taică-su și el. Era și el acolo, l-am chemat: „Costeluș, hai, luați-vă puști!” Și fugea totă lumea la tren.
R.: De ce la tren?
I.B.: Păi, ziceau că vin teroriștii de la Filiași cu trenul. Ce era în nopțile alea, pe-aci!… Nu vă vine să credeți. Aveau banderole pe mâini, opreau mașini, ieșiseră în drum, orice mașină era oprită, să nu fie teroriști în ea.
R.: După ce a plecat primărița, cine a preluat puterea?
I.B.: Primărița a plecat, am stat o perioadă noi, până dimineața și, pe urmă, au venit de la Târgu Jiu, printre care era și domnul Greblă. Eu, datorită fotbalului, cunoșteam pe Mihuț ăl mare și erau prieteni. A venit domnul Greblă și, dintr-una în alta, eu fiind la restaurant, mulți din ei au zis: „ Bă, să-l punem pe Nelu primar!” Dar eu le-am zis: „Mie tot comerțul îmi place, eu nu mă bag în politică.” N-am vrut să mă bag mult timp în politică.
R.: De ce?
I.B.: Eram cu restaurantul, îmi mergea foarte bine și munca de primar mi se părea extraordinar de grea. Și acum spun asta. Ca primar, trebuie să te dedici oamenilor zi și noapte. Iar Cooperația era ca un sistem privat. Cum munceai, așa câștigai. Erai plătit în funcție de munca pe care o prestai și mie asta îmi plăcea atunci, eram foarte mulțumit.
R.: Și, totuși, ați ajuns primar…
I.B.: Da, erau multe de făcut în comuna asta și am decis să mă implic.