Privind cu ochiul spre fila de calendar, ne dăm seama că am intrat deja în zilele primăverii. De pe vârfurile Parângului, iarna ne priveşte încrezătoare încă, înainte de a ne face cu mâna. Apoi, cu voie sau fără voie, ea se va retrage spre alte înălţimi de orizont, până se va pierde-n adâncimi de zări nesfârşite.
Peste veşmintele acesteia au început să coboare calde adieri de primăvară. Aripi de vânt domol se lasă neobservate prin largi ţinuturi, dezmeticind mugurii din păduri şi livezi şi-nviorând priveliştile. Ca un văl de borangic, lumina cerului mângâie cu sufletul ei primenitor cărările codrilor, aducând cântecele-n păduri şi bucuria de a iubi în inimile noastre, ale oamenilor smeriţi şi frumoşi la gând şi fapte.
Zău, pe-aici, pe-acolo, se aude că a venit primăvara! Chiar, a venit, a venit, într-adevăr a venit!
Copiii au coborât dinspre cornetele satelor cu buchete de flori în mâini, vestitoare ale anotimpului miraculoaselor germinări. Miresme, bucheţele dintre cele mai alese şi cununi de ghiocei zâmbesc în mâinile domnişoarelor şi doamnelor şi le înnobilează chipul cu bucurie şi parfumuri inconfundabile. Cei buni şi curaţi în spirit îşi şoptesc cuvinte dulci şi-şi dăruiesc flori, cu dragoste şi credinţă.
Pe uliţe, pe drumuri şi alei, prin răscruci şi pe la margini de aşezări şi vetre strămoşeşti, sub altarul pădurilor redăruite cu ciripitul păsărilor, se-aude cum înfloreşte, uşor-uşor, miraculosul dor de viaţă.
E încărcată şi bogată de culori şi mărţişoare, viaţa oraşelor. Flori, numai flori peste tot. Buchete de ghiocei învelite-n firul primăverii, frezii, violete albastre, galbene, albe, felurite zambile, begonii în ghivece, surâs de trandafiri şi garoafe şi-atâtea alte minunăţii de flori aduse din toate depărtările pământului, pentru a face din prima zi a lui Mărţişor, ziua gândurilor, cuvintelor şi gesturilor sincere şi pure, pline de bunătate, de prietenie, de iubire şi dragoste, de respect, de bun-simţ şi mărinimie sufletească.
Ne sărbătorim iarăşi, ne sărbătorim cu Primăvara! Ne sărbătorim sub arcul de timp al legendarei Evdochia, reinventând datini şi obiceiuri străvechi. La vremea copilăriei mi-aduc aminte cum primeam de la bunica legăturile roşii şi albe de mătase, răsuceam apoi firul şi ne întreceam în a meşteşugi cei mai frumoşi ciucuraşi pentru mărţişoare. Preferam acei ciucuraşii mari şi rotunzi, pufoşi ca mâţişorii din sălcii, pe care îi prindem sfioşi în piept şi-i purtam cu drag, cu mult drag, până ce îi legam de ramurile primului porumbar înflorit în păduricea din pieptul dealului, potrivit îndemnului venit de la înaintaşii noştri, străbunici, bunici şi părinţi.
Suntem în luna lui Mărţişor, trăim în credinţă şi-n speranţa necontenitei primeniri a rânduielilor noastre, venerând prin freamătul tradiţiei şi exemplul practicilor deschiderea anotimpului spre câmpurile prevestitoare de rod şi surprinzătoarele vlăstare ivite din miezul seminţelor. Uneori, când văd ce bine se leagă treburile, îmi vine să cred că Zeul Marte ne veghează şi acum, ocrotind ogoarele şi turmele, fecunditatea şi renaşterea naturii în întreaga-i splendoare şi-n toată măreţia-i, cu toate misterele şi mlădiţele ei.
Mă-ntorc la culorile mărţişorului primit întâia oară de la bunica. Îmi povestea că roşul acela aprins cobora din focul soarelui şi reprezenta sângele vieţii, era culoarea femeii. Albul se desprindea din limpezimea apelor, din albul norilor şi simboliza înţelepciunea bărbatului. Prin împletire, şnurul mărţişorului vorbea despre convieţuirea inseparabilă a celor doi pentru a dărui permanenţă vieţii. Cele două culori semnifică schimbul dintre forţele vitale care dau naştere viului şi reîntineresc natura. Alb şi roşu sunt culorile care au biruit până azi, ca simbol neţărmurit al iubirii, acestea fiind întâlnite şi-ntre podoabele bradului de nuntă, la sărbătoarea sacră a întemeierii tinerei familii.
Odată cu sosirea primăverii, oamenii obişnuiau să lege de arbori funii albe şi roşii, pentru a alunga duhurile rele. Dorinţa lor supremă era să ţină cât mai departe dezastrele, care ar fi lovit florile şi ar fi stins rodul. Cu mii de ani în urmă, copiii obişnuiau să poarte la gât o monedă de aur, de care agăţau o sfoară răsucită din două părţi, una albă şi alta roşie, cu credinţa că le va aduce noroc şi fericire în viaţă.
Fetele purtau mărţişorul până la înflorirea pomilor, apoi legau mărţişorul de tulpina unui copac iar cu moneda îşi cumpărau din târguri brânză, pentru a avea tot anul un chip frumos şi alb, plăcut, strălucitor. Şi astăzi, prin satele noastre şi nu numai pe acolo, multe fete poartă mărţişorul la încheietura mâinii, în toată luna martie. Apoi, îl înnoadă de trunchiul copacului înflorit sau îl agaţă într-un arbust de trandafir, cu credinţa că li se vor împlini toate dorinţele de peste an.
Am scormonit niţel timpul, mărturiile de tot felul, istoria, nestematele etosului nostru, datinile şi credinţele, pentru a regăsi câte ceva din taina mărţişorului, acest rar şi minunat simbol care ne aduce acasă primăvara.
Am scotocit trecutul pentru a înţelege de ce, an de an, primăvară de primăvară, cu preţuire pentru familie şi tradiţie, pentru cei dragi lor, oamenii confecţionează mărţişorul cu pasiune şi măiestrie artistică pentru a-l dărui domnişoarelor şi doamnelor, ca simbol al admiraţiei pentru iubirea perpetuă şi cele mai de preţ dintre frumuseţile vieţii.
