Acolo, în faţa munţilor, drumurile nu se opresc la răscruce. Sunt mai prietenoase acum, pentru că iarna s-a aşezat doar pe vârfuri carpatine, să-şi orânduiască obiceiurile. Dacă vrei să ajungi la Sohodol, satul pitit de sute de ani sub cuşma munţilor, ocoleşti spre apus de Salca Pocruii, urmând şoseaua care duce spre cornetele înalte şi sure. Azi, banda de asfalt urcă mai întâi pe sub bolţile fagilor înalţi din Valea Podului şi străbate serpentinele agăţate de povârnişuri cu stânci cărunte şi prăvăliri de pământ roşu. Ajuns în faţa plaiurilor, vei adăsta câteva clipe pe platoul dinspre Delureni, locul de unde ţi se arată privirilor panorama satului legendar, veşnicind pe firul pârâiaşului cu acelaşi nume, pe umeri de deal sau pe unduiri de culmi măreţe şi blânde.
De vei reuşi să intri în sufletul oamenilor dăinuitori în acest ţinut, vei pleca mai bogat spiritual şi mulţumit că ai retrăit cu adevărat întâmplări pe care alteori le întâlneai numai în mărturisiri ale hrisoavelor sau cărţilor de istorie. Satul aparţine astăzi oraşului Tismana, iar asfaltul a înlocuit drumul trecător odinioară peste lespezi de piatră şi şanţuri adâncite de ploi în frânturi de cornet.
Sohodolenii şi-au zidit casele pe tăpşane stâncoase, în cătune mai mici sau mai mari, care se orânduiesc pe văi şi văioage, la deal şi devale, de-ţi trebuie câteva zile să le cutreieri pe toate. Au lucrat piatra cu mâna, au cărat-o cu umărul şi povara calului şi au construit ziduri trainice, protejându-şi uliţele şi potecile spre casele şi sălaşele cocoţate până sus de tot, aproape de genele cerului. Sub făptura de piatră a Ruşchiului, pe Grâul Lung, pe Valea Mare şi Valea Mică, pe Hamar şi la Gura Plaiului, cum străbunii înşişi şi-au botezat cele mai cunoscute dintre grupurile de locuinţe ale aşezării lor ţărăneşti, risipite aici, într-un spaţiu unic, inconfundabil, din cetatea de piatră a munţilor.
Ne-am oprit cu câţiva ani în urmă la şcoala din sat, aproape de mumurul firav al Gârlei Mari, cum îi spun ţâncii pârâului ce udă localitatea de la apus la răsărit. Pe sub făget, pe potecuţa agăţată de Costişă, se vedeau turmele de oi şi capre, caii împovăraţi cu legături de fân din pătuiage şi două Mării, cu sarcina în spate, coborând spre ţarcul de sub coastă. Peste sat se arătau soarele strălucitor, primăvăratic, şi cerul albastru, limpezit de vântul răcoros, scăpat pe valea îngustă şi adâncă.
Nu am mai zărit stâncile singuratice de pe Cornul! Este vârful de munte, pe care bunicul nostru urca adesea, să bată toba, pentru ca sohodolenii să afle chemările cârmuiri către satul lor. Între timp, muntele s-a îmbrăcat cu o pădure tânără de fag şi mesteacăn şi se înalţă mândru către cer.
Prin curtea şcolii zburda un băieţandru voios şi iute ca viforul izvorului. Atunci, l-am întrebat pe Gheorghieş despre muntele cel mare de peste gârlă. Ne-a zâmbit cu bineţe şi a promis că ne va povesti multe, dar să-l întrebe pe bunicul. Era în clasa întâi, abia învăţase să scrie şi să socotească, dar îşi iubea mult vatra copilăriei. Privea îndelung muntele şi ne-a încredinţat că îi place aici, în satul lui străvechi, cu oameni liniştiţi la vorbă, harnici şi prietenoşi.
Ne-am dat seama că Sohodolul este o aşezare care a oprit timpul în loc. Aici, oamenii mai beau apă din izvor. Alţii, sârguitori, pricepuţi şi chibzuiţi făptuitori pentru binele obştei, au captat izbucul de la Moişti şi au adus apa la robinete, în casele oamenilor. Cei cocoţaţi cu gospodăriile pe munte mai folosesc încă oblamnicul şi vadra, oblâncul şeii de la cal şi cobiliţa, dar cum au idei şi se unesc uşor şi repede, şi aceşti sohodoleni pot oricând să scape de drumurile la izvor.
Când se întorceau de la conacele din Sliva, sătenii se opreau la moara cu butoaie să-şi macine boabele şi să-şi încarce hambarele pentru o iarnă lungă şi bogată în zăpezi. Dar, de vreo câţiva ani, roata morii s-a oprit. În aceste zile, localnicii nu mai drumăresc prin troiene, spre grajdurile cu vite din sălaşele cornetelor. Au prevăzut că iarna este plecată de acasă şi s-au pus deja pe alte treburi. Unii au intrat la pomi în livadă, să rostuiscă rodul, alţii în viile de pe faţa coastei, să dezlege coardele. Alţii şi-au dus caii la fierar, să le schimbe potcoavele. Mai sunt câteva sătence artizane, care au instalat războiul, să ţese scoarţe, vâlnice şi ştergare împodobite cu frumuseţi culese din farmecul plaiurilor şi al grădinilor cu flori.
La Sohodol, cea mai de preţ dintre bogăţiile satului sunt copiii. I-am reîntâlnit acum câţiva ani la şcoală, cu profesorii lor, la lecţii şi la o memorabilă şezătoare. Fete şi băieţi, învăţăcei şi gimnazişti veniţi aici din zori de zi, de la distanţe mari, străbătute zilnic în cel puţin o oră de mers pe jos. Sunt frumoşi şi sănătoşi, crescuţi în cultul muncii şi în inocenţa jocului de copil, mereu îmbujoraţi de aerul curat şi tămăduitor al munţilor. Îşi înfrumuseţaseră şcoala cu valori perne din trecutul şi prezentul aşezării lor, aduseseră în muzeu tot ce au descoperit a fi relevant pentru sat şi faima neamului lor.
Am trăit clipe rare, împreună cu copiii, cu cântecul şi jocul lor. Ştiau bine pasul de dans şi horă, ca oamenii mari ai satului, vorbeau cu drag despre fericirea de a fi învăţat jocul de la părinţii şi rudele lor, la sărbătorile şi nedeile neamului. Înţeleg şi exprimă cu talent snoava şi gluma, aţâţă bucuria cu strălucirea zâmbetului, scotocesc în legende şi în misterul descântecului, aduc tradiţiile spre suflet de om, râd des şi dăruiesc cuvântului rostit limpezime şi freamăt, umplu inimile cu bucurie şi bunătate.
Cu stăruinţa lor am desluşit câte ceva din misterul vrăjilor. Ei au readus cântecul fusului răsucind din piept de caier firul de lână, prin domoala mângâiere a degetelor mâinii. Au rotit vârtelniţa, depănând în gheme motcile din răşchitor. Au înfăşurat apoi firul pe ţevile sucalei şi l-au lăsat în zvâcnetul suveicii, prin păienjenişul urzelii din iţele şi cocleţii războiului de ţesut. Şi-au scos din lăzile de zestre ale mamelor şi bunicuţelor costume populare vechi de peste o sută de ani, marame de borangic, vâlnice, oprege şi ii împodobite pe mâneci şi gulere cu broderii finuţe cu flori şi motive tradiţionale. S-au încălţat cu opinci şi obiele, au îmbrăcat iţari, veste şi nădragi din dimie albă.
Ce frumoşi erau feciorii şi fiicele satului, în veşminte de sărbătoare, prinşi în ritm alert de cântec şi dans, în horele pe care le joacă cu multă măiestrie! Îi admiram cum învârteau hora de mână, cum chiuiau în pasul adăugat şi galeş al jocului, în iureşul învârtitei, în tropotit de ungurică, în salt de sârbă sau în valul romanţat al danţului.
I-am văzut cum se străduiau să crească frumos, în harnicie, veselie, încredere şi curaj. Au demonstrat că ştiu să coase cu arnici pe pânză, să împletească firele de lână, să înţeleagă bucuria amintirilor, să dezlege taina vrăjilor, să-şi făureacă viitorul în bună nădejde şi fără a uita vrerile şi nevoile satului. Că sunt educaţi sub zodia bunului simţ şi a respectului, că ştiu să se împlinească împreună cu profesorii lor, mai vârstnici sau mai tineri.
Pe chipurile lor luminoase, pline de candoare, am regăsit copilăria. În ochii lor inocenţi şi limpezi, am redescoperit strălucirea sincerităţii. În cuvântul şi-n privirea lor, am aflat comoara bunului-simţ, calea bunei-credinţe şi a bunei-cuviinţe, ingenuitatea cuminţeniei, dorinţa şi puterea de a trăi în credinţa pentru adevăr, bine şi frumos.
Astăzi, copiii din Sohodol nu mai învaţă la şcoala din sat, ei merg la studiu în satul vecin, la Pocruia, dar ştiu să arate lumii ce-i mai de preţ în aşezarea de baştină, în satul lor cu mulţi cai, cu mioare şi pătuiage presarate în peisajul muntelui. Cu ei, istoria înaintează peste vremuri! Cu ei, satul trece spre viitor!
