La Padeș, primăvara nu vine niciodată singură. Ea coboară încet de tot, fără a se face simiţită, tocmai din înaltul cerului, ca o blândă poveste spusă spusă în şoaptă de vânturile vechi ale Olteniei. Şi vine, vine mereu spre noi, se așază peste case, peste livezi, păduri şi râuri, peste gândurile şi inimile oamenilor, ca o mângâiere demult uitată.
Râul Motru, cu apele lui grăbite și limpezi, își vede de drum printre pietre și maluri înverzite, ducând spre răsărit o lumină care pare să se nască din adâncul pământului, prin sufletul izvorului. În susurul undei şi-n clipocit de val se aude parcă o chemare: lumea se schimbă, lumea înflorește din nou.
Și, într-o dimineață, s-a întâmplat miracolul.
Cireșii au început să înflorească.
Nu ca o simplă trecere a anotimpului, ci ca o revărsare de alb peste dealurile din brâul Carpaţilor noştri. Ca o ninsoare caldă, coborâtă nu din cerul iernii, ci dintr-un cer al blândeții şi armoniilor de primăvară. Petalele s-au deschis una câte una, ca niște mici lumini aprinse în ramuri, și au acoperit livezile cu o liniște strălucitoare.
Când bate vântul, ele se desprind și cad încet peste iarba crudă, ca niște gânduri albe ale pământului. Și atunci satul întreg pare că respiră mai încet, ca și cum ar asculta o muzică numai a lui.
Prin coroanele acestea de lumină, albinele își văd de rostul lor străvechi. Zumzetul lor nu tulbură, ci leagănă aerul, ca o rugăciune a hărniciei rostită în mare taină. Bătrânii spun că atunci când albinele sunt liniștite, anul va fi bun și pâinea nu va lipsi de pe masă.
Pe o margine de drum, moș Ilie se oprește și privește îndelung livezile cu pomi înfloriţi. Nu scoate niciun cuvânt din gură, tace şi gândeşte. În satul acesta, oamenii se învrednicesc mai mult cu tăcerile decât cu vorbele. Dar când ridică bucuros mâna spre cireși, parcă binecuvântează și el această ninsoare de primăvară, cu gând bun şi mulţumire către Dumnezeu.
“Așa-i Padeșul nostru, îmi spune cu glas domol. Când înfloresc cireșii, parcă se întoarce tinerețea pe dealuri…”
Și zâmbește, ca și cum ar vedea ceva ce noi nu mai știm să vedem.
Pe dealul din faţa bătăturii casei părinteşti, Lelioara aleargă printre pomii în floare. Are cosițele negre și ochii limpezi ca apa de izvor. Și-a prins la ureche un buchet de flori de cireș, iar în părul ei pare că s-a oprit toată ninsoarea aceasta albă, miraculoasă, din miez de primăvară.
“Bunica zice că primăvara își pune flori în cosiţe, zice ea, fără să știe că, de fapt, aminteşte prin vorbele ei de o mai veche înțelepciune a pădeşenilor.
Și poate că așa este.
Pentru că aici, pe Valea Motrului, primăvara nu este doar un anotimp. Este o întoarcere ancestrală, o întoarcere plină de cântec, culoare şi mult spectacol. O revenire magică a luminii în casele oamenilor.
Curând a fost Duminica Floriilor, iar în grinzile caselor au apărut rămurelele de salcie. Oamenii le aduc de la biserică, unde au fost sfinţite și apoi le așază la icoane, în casă, la porți, în grădini. Le ating de fruntea copiilor și de coarnele vitelor, ca și cum ar trece prin ele o putere tainică a blagoslovirii.
Salcia și cireșul se întâlnesc astfel în aceeași primăvară: unul ca semn de credință, celălalt ca semn de frumusețe.
Și împreună țin satul în lumină şi sărbătoare, în speranţă şi încredere.
Prin păduri, mugurii se desfac încet, ca niște uși verzi ale unei lumi noi. Cântecul cucului se ridică peste dealuri, clar şi aprig răsunător, iar vântul poartă miros de pământ reavăn și de floare virgină, adânc înmiresmată.
Iar oamenii simt, fără să se destăinuie, că totul începe din nou.
Că viața nu s-a oprit niciodată.
Că doar a așteptat primăvara. Să se reîntoarcă pe la casele lor, pe la ţarina lor, pe la cirezile şi ciopoarele lor, dar şi în vieţile şi nădejdile lor.
La Padeș, sub cireșii ninși de flori și soare, lumea nu se schimbă, ea se întoarce mereu la frumusețea cea dintâi, la traiul simplu, mărinimos, demn şi înnobilator de viaţă tihnită şi bine rostuită.
