Şi democraţia are limitele ei, riscurile ei. Când banul şi interesele sufocă libertăţile şi drepturile omului se poate ajunge inevitabil la autocraţia oligarhilor, care pot subordona aproape totul propriilor scopuri. Uneori, statul de drept poate fi în pericol de prăbuşire, când justiţia este oarbă iar legea şi dreptatea sunt excluse din deciziile conducătorilor. Într-o astfel de realitate, nu mai poţi vorbi de puterea poporului, prin care reprezentanţii săi, potrivit ordinii de drept şi a legii supreme în stat, ar fi avut obligaţia de a acţiona numai în slujba cetăţeanului şi a binelui ţării.
Fără iubire de neam, fără onoare şi demnitate, fără morală şi credinţă, cu capul aplecat sub platoşa dictaturilor vizibile sau conspiraţioniste, fără Dumnezeu, orbiţi de nălucirea arginţilor, averilor şi puterii, aşa-zişii aleşi ai poporului nu vor lucra niciodată pentru cei care, prin dreptul şi libertatea de a vota potrivit vibraţiei sinelui şi propriei conştiinţe, i-au delegat în parlament, guvern, la preşedinţia ţării sau în alte organisme statale.
Doar aleşii cu o solidă statură morală, cu un caracter puternic, vajnici şi statorici iubitori de ţară şi de oameni, patrioţii înrădăcinaţi adânc în istoria vetrei străbune, remarcabili şi vizionari profesionişti, numai ei şi numai ei vor munci pentru stabilitatea, integritatea şi prosperitatea României, pentru liniştea, siguranţa şi demnitatea cetăţeanului român.
Astăzi, din nefericire, arareori mai întâlneşti omul moral, cu statură etică, cu caracter şi probitate în ceea ce face, omul cu mult bun-simţ, cu bună-credinţă, tenace în acţiune, eficient şi încrezător în sine, omul în care să ai încredere, să te bizui pe el şi să fii convins că va reuşi în ceea ce are de făcut, pentru tine, pentru comunitatea ta, pentru ţara ta.
Cum speranţa moare ultima, poate muri cu siguranţă când împrejurul tău este ocupat de persoane cu apucături ilegale, simpatizând cu infractorul şi furând împreună, de tot mai mulţi indivizi puşi pe căpătuială şi înavuţire rapidă, de personaje antrenate în ticăloşii de tot felul, cu scopul de a oprima instaurarea adevărului, binelui, frumosului şi bunăstării în viaţa oamenilor, a comunităţilor şi a ţării.
Oamenii de bună-credinţă ajung victime ale acţiunilor perverse şi subversive ale necinstiţilor şi agresorilor de tot felul, acţiuni menite să protejeze sursele lor de parvenire într-un spaţiu social tot mai perfid, sufocat de corupţie şi profund dezorganizat, nefuncţional. Într-un astfel de context, apărătorii legii şi ordinii publice, proactivi societal, responsabili şi bine determinaţi în misiunile lor, în moralitate şi buna rânduială a vieţii românilor şi a respectării legii şi normelor în statul de drept, se simt timoraţi şi ineficienţi, sub asaltul sălbatic al cohortelor de golani şi prădători din lăuntrul şi din afara ţării.
Uneori, apărătorii devotaţi ai legii şi justiţiei sociale sunt persecutaţi şi prigoniţi de clanurile interolpe, de personajele insalubre ale societăţii, de corupţii din poliţie, justiţie şi serviciile secrete, cei care stabilesc în locaţii clandestine starea şi viitorul unei naţiuni, prezentul şi viitorul acesteia.
Vânzătorii de ţară îşi înregimentează toate forţele pentru a-i reduce la tăcere pe straşnicii luptători pentru adevăr şi dreptate, înscenându-le procese penale şi întâmplări stranii, chiar tragice pentru a-i exclude din realitatea socială, uneori, din existenţa fizică. Sunt defăimaţi cu o sălbatică abilitate patrioţii, suveraniştii, iubitorii de neam, profesioniştii, antreprenorii dedicaţi neamului şi ţării. Iată cum se prăbuşeşte o naţiune! Se văd clar, de departe, acţiunile destabilizatoare, purtătoare de rău.
Oamenii capabili şi morali ai ţării, adevăraţii patrioţi nu au acces la „butoanele de comandă” ale societăţii, pentru că stânjenesc sau blochează interesele mafiilor statale ori globaliste, care jefuiesc aproape totul. Partidele nu se arată a fi organizaţii cu preocupări şi programe pentru ţară şi popor, pentru bine şi mai bine, pentru sustenabilitate şi pulsvaloare în toate domeniile societăţii, pentru un viitor mulţumitor, aducător de înţelegere şi pace între şi dincolo de frontiere. Mai degrabă, după relevanţa ultimelor evenimente, acestea se comportă ca nişte grupări antistatale, antisociale.
Cuvintele sunt neputincioase pentru a reda în întregime frământările cotidianului buimac, în care poporenii noştri îşi duc viaţa cum numai ei ştiu cu ce greutăţi şi frustrări. Rătăcim vremelnic într-un mediu existenţial tern şi captiv, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu sunt în întregime respectate. Eul fiecăruia este bulversat de o realitate bântuită de trădare, în care domneşte fărădelegea iar lupta pentru păstrarea unei minime decenţe este una foarte acerbă şi de multe ori zadarnică.
Zbuciumul personal pentru ieşirea din hăţişurile necinstei şi umilinţei, într-o societate guvernată de aranjamente şi combinaţii meschine între partide şi organismele statale, fără a se ţine seama de interesele oamenilor şi angajamentele din campaniile electorale, îmbracă uneori forme bizare, inumane. Greu este, alteori chiar imposibil, să poţi deschide portiţa spre afirmarea firească a fiinţei, în preocupări şi alte încercări pentru un trai normal.
Acaparat de vraja tehnologică, omul devine involuntar prizonierul propriei inteligenţe, lupta cu sinele se accentuează în timp, apar desprinderea de tot ce este natural şi strălucitor în lumea obişnuită şi pierderea treptată în ciudăţeniile ascunse ale virtualităţii. Aici, opţiunile pot intra pe canalele stabilite de altcineva, fără a ţine seama de fapte percepute şi înţelese, de dorinţe şi idealuri, de alte acţiuni din viaţa reală.
Dependenţa de „lumea virtuală”, dacă se poate spune aşa, robotizează comportamentele umane. Ca o consecinţă a rigidizării eului şi golirii lui de emoţii şi sentimente, reacţiile omului la bucurie şi suferinţă nu mai sunt fireşti. Goana după bani şi grabnica îmbogăţire, însoţite de fascicolul orbitor al puterii, distrug sinceritatea gândului, bunul-simţ şi respectul faţă de ceilalţi, oamenii nu mai sunt capabili de sensibilităţile înţelegerii şi solidarităţii, pierzându-şi chiar şi percepţia de sine.
Mulţi dintre aceştia nu mai găsesc răgaz nici pentru a vorbi cu ei înşişi, în văz de oglindă, ajung să nu-şi mai asculte nici trupul, nici crezul, căzând în mrejele nonexistenţei, unde ordinele vin dinspre alte jilţuri şi cabinete. Vieţuiesc într-o „lume” în care spiritul şi creativitatea nu mai sunt libere. Acestea sunt limitate la un „anume ordin” şi constrâng fiinţa umană spre pierderea totală a rezonanţei cu sine, cu exteriorul, cu lumea reală. Trăirile îşi coboară impulsul, iar gândul devine tot mai sticlos, fără reverberaţii, personajele „lumii virtuale” fiind diferite de cele reale, cele pământene, de farmecul şi omenia blândă ale acestora, sunt reci şi insensibile, lipsite de vibraţii spirituale.
Insul este răvăşit şi însingurat de rapacitatea rece a răspândirii stabilimentelor tehnologice, în care cuvintele se stâlcesc, limbajul se răscoleşte şi el şi devine impersonal. Interacţiunea devine nonverbală şi înşelătoare, de cele mai multe ori. După ce s-au trezit învinşi de aceste rătăciri metalice, cu grai nearticulat, pentru a se recupera întru credinţă şi liberă adeverire propriilor simţiri şi voiri, unii dintre rătăcitori încearcă reîntoarcerea în lumea obişnuită. După ce, zăpăceala şi disperarea apar aici ca un strigăt în pustiu.
Omul, trezit din buimăceala vremurilor, refuză cu obstinaţie să mai hoinărească într-un spaţiu fără prietenie, fără iubire şi fără dragoste, ar da orice să recapete îmbrăţişarea şi gingăşia jocului real, într-o viaţă axată pe frumuseţea libertăţii de a exista şi a trăi în normalitate, fără remuşcări, fără suferinţe şi fără răul provocat altora. Ar vrea să apese măcar o singură dată fereastra ”save” din computer, pentru a repara iremediabilul, dar îşi dă seama că este aproape imposibil. El nu uită că i-a mai rămas totuşi speranţa. Şi se foloseşte de ea cu foarte mult dor, cu puţinul dor care îl recuperase din lumea nărăvaşă a reţelelor de socializare.
Fără a reuşi să-şi înnobileze copilăria cu fericiri pe bicicletă şi alte plăceri împlinite în libertate şi inocenţă, omul devine captiv al tablei cu pătrăţele, dar alta decât aceea a jocului de şah. Spre deosebire de viclenia computerului sau a telefonului, care te opresc să ieşi de pe tabla lor de joc, şahul îţi oferă posibilitatea de a imagina dincolo de suprafaţa cu cai, pioni şi alţi oşteni înrolaţi în luptă. La un moment dat, pasiunea pentru „jocul computerizat” al electronicelor îl face captiv pe om, subiectul rămânând supus regulilor şi insensibil la ce se întâmplă în jur.
Astfel, apar îndepărtarea de viaţa reală şi cantonarea îndelungată în acest spaţiu plin de mistere şi privaţiuni, în care celelalte pasiuni şi frumuseţi ale vieţii nu-şi mai află locul. Faţă de computer, pe tabla de şah, gândul se poate mişca liber, decoperind combinaţii aducătoare ale victoriei, dar şahul nu anihilează cu subtilitate alte pasiuni, alte trăiri şi trebuinţe fireşti precum somnul, bucuria de a zâmbi, bucuria de intra mereu în frumuseţile zilei, de a percepe viaţa aşa cum este ea.
Memoria computerului a înlocuit treptat memoria omului, acesta neînţelegând la un moment dat că este călător într-un tren sau un simplu trecător pe aleile înverzite ale unui parc. Simte cum îşi pierde sinele, că uneori se împotriveşte unicităţii fiinţei sale, înjumătăţindu-şi-o şi pierzându-şi uşor-uşor vocaţia de a-şi asculta şi împlini dorinţa de viaţă.
Răpit de ascunzătorile tăcute şi trufaşe ale jocului computerizat, omul încearcă să iasă din cleştarul de gheaţă al „aparaturii” care i-a năucit viitorul şi vrea să se regăsească pe sine. Realizează că orice efort pe acest front este un demers cu grea izbândă. Încercările se repetă. Şi înfrângerile se repetă!
Omul, răvăşit de facilităţile amăgitoare ale tehnologiei, nu se opreşte din ofensiva redobândirii identităţii şi conştiinţei de sine, a modelului de viaţă care i-a înfrumuseţat existenţa cu puterea de a zâmbi şi a se bucura.
Smerit, el revine în lumea reală. Altfel trăieşte sau cel puţin ca mai înainte! De luat în seamă este faptul că tresare ca un copil şi îi înfloresc ochii de bucurie, când vede că dealul s-a împrimăvărat iarăşi.
