Românii au preţuit dintodeauna învăţătura de carte şi educaţie. Putem cita aici exemplul voievodului Vladislav Vlaicu, la curtea domnească de la Câmpulung Muscel, în 1369 acest domnitor îl numea pe dascălul său „părintele meu sufletesc”. Acelaşi domnitor cerea tinerilor români trimişi la Athos pentru învăţătură şi educaţie ca, împreună cu cei veniţi din alte ţări, să trăiască „în pace, înţelegere şi dragoste”. Primul loc de învăţătură pare să fi fost mânăstirea Tismana, şi asta, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Călugărul Nicodim avea să formeze aici o mână de ucenici cărturari care să-i ducă mai departe nobila misiune.
Alexandru Ştefulescu, primul exeget al acestei probleme, avea să remarce că este evident că „a trebuit să aibă loc un proces de învăţământ, a trebuit să continue pregătirea celor care urmau să devină preoţi şi dregători…Aceştia învăţau cititul şi scrisul, ca şi limba slavă bisericească, în şcolile din reşedinţele voievozilor, şcoli aflate după toate probabilităţile, în biserici şi mânăstiri. Putem admite asemenea centre de pregătire la Curtea de Argeş şi la Câmpulung după cum, în Oltenia, ele ar fi fost la Severin, Târgu-Jiu, la Râmnicu-Vâlcea.”
Gorjul pe harta învăţăturii
Neagoe Basarab în „Învăţăturile către fiul său Teodosie” punea printre primele valori ale educaţiei cinstirea străbunilor şi a faptelor lor de vitejie. „Toată suflarea ţării să se ridice pentru cinstirea lor”, această cinstire să se atribuie „pe dreptate”, indiferent de poziţia socială. „Dacă vor fi dintre aceştia săraci unul mai bun decât cei de neam mare, să nu daţi acestora locul cel mai de cinste, în părtinire pentru cel nevrednic, ci daţi-l celui vrednic, chiar dacă este sărac”.
Legiuirile din Ţara Românească şi din Moldova-Pravila de la Govora-1640, Pravila lui Vasile Lupu-1646, Îndreptarea legii-1652-cereau aplicarea unor pedepse aspre celor care nu se străduiau să dea o bună educaţie tinerilor. Pravilele şi cronicele, diversele cărţi populare de lectură s-au folosit şi ca manuale didactice pentru recomandări de bună purtare, de educaţie familială. Acestea au fost veritabile cărţi de învăţătură în spiritul moral-religios al vremii, de „îndreptare în viaţă” şi au constituit o adevărată pedagogie socială a statului şi a bisericii. De cele mai multe ori, în pravile se condamnau desfrâul, avariţia, trândăvia, mânia, inciuna; se recomandau virtuţi ca: răbdarea, munca, respectul adevărului ş.a. Un veritabil manual de educaţie morală, destinat cititorilor „mici şi mari” a fost şi cartea „Învăţături preste toate zilele”, tipărită în 1642 de către Melchisedec, egumen al Mănăstirii din Câmpulung Muscel.
În „România pitorească”, scriitorul Alexandru Vlahuţă remarca cu referire la aceste meleaguri: „Nicăieri n-am găsit atâta iubire de ţară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru ca-n oraşul acela liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri frumoase şi la fapte bune”. Acest teritoriu dăruit de Dumnezeu a avut parte de învăţătură pentru locuitorii lui încă din cele mai vechi timpuri, în zorii Feudalismului dezvoltat. Din informaţiile pe care le-am cules, putem împărţi acest capitol în două mari perioade, perioada de până la Revoluţia de la 1848, doar din 1838 avem un învăţământ rural organizat, şi o alta în care importanţa acestui domeniu creşte progresiv pe măsură ce îşi fac efectul legile instrucţiunii date de Alexandru Ioan Cuza şi Spiru Haret. Nu putem să nu remarcăm contribuţia dascălilor la marile evenimente ale istoriei naţionale, în special la Revoluţia de la 1848, Unirea de la 1859, Independenţa şi Războiul de Întregire Naţională.
Mânăstirile-centre de învăţătură
Printre cei care au desfăşurat activitate didactică la Mânăstirea Tismana pot fi amintiţi egumenii Agafton şi Gherasim, cei pe care îi întâlnim pe la jumătatea secolului al XV-lea. Memoria documentelor spune că de la şcoala mânăstirii Tismana se recrutau viitorii prelaţi şi diacii pentru cancelariile domneşti, biserică şi alte instituţii. Tot la Tismana apărea la sfârşitul secolului al XVI-lea cronica logofătului Teodosie Rudeanu. Acesta a fost un fiu al Gorjului, opera sa despre domnia lui Mihai Viteazul fiind scrisă în limba română, una din primele încercări în materie.
După exemplul lui Nicodim de la sfârşitul secolului al XIV-lea când a ridicat Mânăstirea Tismana, apare Mânăstirea Vişina de la intrarea în Defileul Jiului, ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân, la 1519 avem Strâmba, la 1636 Crasna, la 1653 Polovragii, cu toate centre de cultură dar şi şcoli, biserici, spitale etc. În secolul următor vor apare o serie de instituţii bisericeşti care vor fi veritabile centre de cultură dar şi şcoli pentru călugări, copişti, pisari, dieci, preoţi, caligrafi ş.a.
Foarte important în viaţa satului gorjean, în mânăstiri şi biserici se scriau pomelnicele şi zapisele, aşa cum se atestă la mânăstirea Crasna unde la 18 aprilie 7184(1676) s-a scris de către Nicu din Târgu Gilortului (azi Petreştii de Sus) un zapis de cumpărare prin care popa Mihai din Aniniş cumpără două livezi cu 5 taleri de la Drăghici şi fiul său Barbu, din Cărpiniş.
În lucrarea apărută în 1995, istoricul Vasile Cărăbiş aduce în actualitate un document din 4 noiembrie 1746 în care se vorbeşte de Dumitru Dascălul din Rădineşti, al cărui fiu a devenit preot la Târgu-Jiu. Tot aici, pe la 1775 era cunoscut un dascăl român care iscălea Gheorghe Dascălul. Activitatea lui se mărginea de a învăţa pe anumiţi fii de negustori în schimbul unor sume de bani. Despre acelaşi dascăl aflăm că „la 17 Martie 1780, dascălul românesc al şcoalei din Târgu-Jiului anume Gheorghe Dascălul a început a fi retribuit cu 5 taleri pe lună în timpul domniei lui Al. Vodă Ipsilante(1774-1782)”
Dar şcoala lui Gheorghe Dascălul era destinată celor bogaţi, majoritatea gorjenilor fiind recunoscuţi pentru sărăcia lor. Pentru luminarea celor săraci rămânea doar iniţiativa particulară. Aşa a apărut la Târgu-Jiu „Şcoala elinească şi românească” întemeiată de stolnicul Dumitrache la 1792, când era ispravnic al judeţului Gorj. Pe cheltuiala sa, stolnicul Dumitrache a reparat biserica Sfinţii Voievozi Mihai şi Gavril, pustiită şi dărăpănată la vremea aceea. Aici a construit odăi pentru şcoala elinească şi românească. Studiile se predau de un dascăl pentru limba greacă şi unul pentru limba română. Pentru supravieţuirea acestei şcoli domnitorii fanarioţi Mihai Şuţu şi Alexandru C. Moruzi au decis ca negustorii şi prăvăliaşii bâlciurilor din Târgu-Jiu şi Cărbuneşti să plătească o dare pentru şcoală, venitul vinăricitului din mai multe sate din Gorj cât şi zece liude de scutelnici.
