CRONICĂ ”Timișeni-Gorj: satul ce se stinge”

Loading

În această toamnă a văzut lumina tiparului lucrarea ”TIMIȘENI-GORJ:satul ce se stinge” având ca autori pe Gheorghe Popescu, Dumitru Cauc și Dumitru Rătezanu. Volumul a apărut la Editura ”Renașterea” din Cluj-Napoca  și cuprinde povestea tristă a unui sat distrus de lucrările miniere în ultimele decenii. După cum spun autorii cărții, la acest moment comunitatea din Timișeni mai numără 132 de locuitori. Apariția cărții este un  eveniment editorial care finalizează munca de mulți ani a  autorilor  după cum aflăm din conținutul cărții.

Satul Timișeni are o existență foarte veche, prima atestare este din anul 1618 dar autorii avansează o dată mai veche de 1377, anul când călugărul Nicodim a început construirea Mânăstirii Tismana după ce ajutase la fondarea Schitului Timișeni. Este citat  și argumentul regretatului Mihail Pasere care susține că Timișeniul este o așezare preistorică(Volum aniversar: 65 de ani de activitate minieră(martie 1950-martie 2015). Munca celor trei autori e printre ultimele eforturi ale unei comunități de a-și salva trecutul, prezentul și, poate, viitorul.

Autorii cărții

Autorii lucrării sunt trei colegi de generație cu legături directe cu localitatea Timișeni și foști oameni de la catedră.  Fiu al acestui sat,     prof. univ.dr. Gheorghe Popescu s-a născut la 25 iunie 1949 și a avut o carieră didactică universitară în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”din Cluj-Napoca. În ultimii ani și-a întors atenția spre locurile natale unde a publicat o carte despre trecutul Liceului Rovinari iar acum despre trecutul satului natal. Este de apreciat un asemenea efort care a reușit să reunească comunitatea natală.

Prof.dr. Dumitru Cauc(1953) , absolvent de Istorie în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”, a ales o carieră în învățământul preuniversitar de peste 40 de ani. Istoric și publicist, Dumitru Cauc  este autorul a numeroase lucrări de istorie dar și volume de versuri, unele prezentate la momentul  apariției în paginile publicației noastre.  În 2021 va apare o Monografie a Comunei Fărcășești  cu informații inclusiv despre satul Timișeni.

Cel de-al treilea autor, Dumitru Rătezanu este născut în 1949 într-un alt sat dispărut, Găleșoaia. Absolvent al Liceului Rovinari, profesorul de istorie Dumitru Rătezanu a ocupat funcțiile de primar, viceprimar și director de școală la Lihulești.

Din istoria Timișeniului

Satul Timișeni a avut mai multe denumiri în documente de la Timișani, Temișani, la cel întâlnit astăzi. Se presupune că prima atestare documentară a satului Timișeni, amintesc autorii, datează din 1618, același domnitor Gavril Movilă dând și în 1620 carte pentru frații Neagoe și Micu din Mătăsari pentru părți de moșie la Mătăsari, Timișeni, Runcurelu și Gligorești.(lucrarea citată, pag.13).

În 1790, Timișeniul este menționat ca un sat aflat la o oră de drum până la Roșia. În 1818, Timișeni era o moșie megieșească cu 12 lude de plată având 67 familii, din care 14 fruntașe , 15 mijlocașe și 38 codașe-plasa Jilțului de Sus.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1894, satul Timișeni era locuit de moșneni, avea 422 ha de teren, 709 locuitori, 1 școală, 1 biserică de lemn din 1740, 1 preot, 1 cântăreț, 32 pluguri, 40 care cu boi și vaci, 4 căruțe cu cai, 534 vite mari cornute, 33 cai, 364 oi și capre, 331 porci.

În 1908 Timișeni avea 200 de familii de moșneni și megieși. În 1930 localitatea va avea 814 locuitori , iar în 1943-882. În anul 1966 satul timișeni avea 714 locuitori(319 bărbați, 393 familii).  Care locuiau  în 383 case, cu 591 camere.(pag. 16).

De-a lungul timpului, satul Timișeni a fost compus din patru cătune: Bârhoți, Bocea, Cărăgui și  Cucui.

Blestemul mineritului

”Ca urmare a extinderii lucrărilor de extracție a cărbunelui de către Combinatul Energetic Oltenia(CEO), prin metoda carierelor, structura profundă a satului a fost grav și iremediabil afectată, cea mai mare parte a clădirilor, gospodăriilor și populației au fost distruse, sau/și strămutate, iar terenurile răscolite de excavatoare, relieful modificat și de nerecunoscut etc.

Față de cei peste 800 de locuitori care trăiau în sat în anii 1960-1970, mai viețuiesc acum aici circa 100, majoritatea bătrâni, bolnavi, sărăciți, înstrăinați, izolați, dezamăgiți și resemnați. Viitorul localității este dintre cele mai sumbre, iar dispariția ei este previzibilă într-un viitor nu prea îndepărtat.”(pag. 18).