Stau și mă minunez, pe zi ce trece, cum pentru unii se poate și pentru alții nu! Cum unii dintre angajații din România beneficiază de tot felul de drepturi, salarii incredibil de mari, cum scapă de ordonanțe restrictive care strâng băierile bugetului, cum obțin tot felul de derogări, doar pentru că sunt mulți, au sindicate puternice și ies în stradă când știu ei că e cea mai mare nevoie de ei. Când sunt minerii cei mai virulenți? Când e nevoie de cărbune, adică iarna pe îngheț și vara pe caniculă. Când ies profesorii în stradă? Când încep examenele… De ce nu ies în vacanță? Să nu-și strice vacanțele și pentru că atunci nimeni nu are nevoie de ei.
Cine sunt cei care obțin tot felul de derogări? Păi: minerii, energeticienii, profesorii, personalul medical, polițiștii și lista poate continua. Restul lumii n-are decât să respecte restricțiile. Mă refer aici la angajații care sunt puțini, au sindicate mici, blocarea activității lor nu afectează major țara, sau n-au sindicate deloc.
Să vorbim de salarizarea unitară? N-are rost… Există cazuri când diferă salariile pentru posturi absolut similare, din entități absolut similare. De ce? Pentru că pe acei angajați nu-i reprezintă nimeni în fața angajatorilor și nu-i protejează nimeni. Iar dacă se plâng primesc, eventual, … un șut în fund.
