Soarele privește adânc printre gene și își sloboade lumina peste umerii crângurilor ușor coborâtoare dinspre arcul Carpaților, spre Valea Motrului. Razele lui învăluie cu blândețe ferestrele satului pitit în cumințenie la margine de păduri. Acum, în zorul înfrunzirii, oamenii au mari nădejdi pentru lucru și viață.
Din vale urcă, rătăcind, un val de aer rece, care-mi atinge fruntea ca o săgeată de rândunea. Cerul se arată limpede și profund albastru peste vârfuri de arini. Pârâul clipocește în praguri de cascade, iar din tufișuri se ridică o zarvă vie de triluri. Mierlele își încearcă glasul, pregătind concertul dimineții. Codrul respiră prin cântec, iar veselia lui se revarsă peste întreaga scenă a zorilor.
La marginea smârcurilor, între bălți, stau aliniate, ca niște statuete uitate în decorul fragil al zăvoiului, zeci de berze. Odată cu ziua de aprilie, o altă primăvară se întoarce în așezarea noastră.
În bătătura casei din Padeș, bunicul se sprijină de bolta halângii și drege rostul viței, pregătind acoperișul verde al verii și cununa ciorchinilor din toamnă. Taie coarda cu pricepere și liniște, iar din rană curg în țărână lacrimi limpezi de sevă. Ochiul viei plânge fără glas, mângâiat de raze calde, prietenoase.
Mugurii s-au rotunjit pe ramurile vișinilor. Merii își înfiripă frunzișul crud. Corcodușii înfloresc ca o ninsoare caldă, iar narcisele umplu grădina de miresme. Zambilele își trimit parfumul până în uliță. Din brazdele umede culeg un buchețel de ghiocei, ca pe o promisiune fragilă a primăverii.
Pretutindeni se simte dorința de întoarcere la viață. Văzduhul e plin de glasuri — mierle, vrăbii, privighetori – un cor viu care învăluie satul. Printre ghiocei râd ochii Lianei, strălucitori și netulburați. Și, pentru o clipă, parcă totul se oprește în loc – ca și cum lumea ar vrea să-și asculte propria inimă bătând.
Și totuși, pe drumul îmblânzit cu asfalt, mai trec alene care cu boi pleșuvi, iar în urma lor, câte o Mărioară cu traista în spate și sapa pe umăr pășește tăcut. Deși mugurii izbucnesc în crengi, oamenii par apăsați: obosiți de griji, fără chef de vorbă, cu privirea împovărată. Pe chipurile lor se citește neliniștea traiului. Veselia pare departe, iar puterea de a o chema înapoi e tot mai slabă.
Și totuși, îndârjiți, se întorc la treburile anotimpului, ca și cum ar vrea să-și învingă tristețea, să scape de beteşugul vremurilor și să creadă din nou în rod și bunăstare.
Spre amiază, bunica răstoarnă din ceaun roata de mămăligă. Pe masă se adună bulgări de brânză, iar laptele cald curge în castronașele de pământ. Liana mănâncă cu poftă, iar întreaga familie gustă din merindele simple ale primăverii. În căsuța sprijinită de deal se așază o liniște veche, ca un vis din copilărie, din vremurile în care râsul nu se mai sfârșea.
Ies spre poteca din deal și mă rezem de gard. O albină grăbită mi se oprește pe obraz – pentru o clipă pare că mă confundă cu o floare. Tresar ușor, ca dintr-un gând prea adânc, apoi zâmbesc fără să vreau. Ea pleacă repede, absorbită de rostul ei, în pădurea de brândușe.
Privesc teiul din culme și gândul mi se adâncește în timp. Îmi amintesc cum alergam, copil fiind, să prind cântecul cucilor și jocul lor printre coroanele înflorite. Și mă cuprinde o neliniște: lumea pare grăbită, risipită, alergând după avere și mândrie, uitând de liniștea firii. Cu un pic de teamă îmi dau seama că omul s-a înstrăinat – de natură, de sine, de ceilalți.
Privesc spre livada de pruni, unde iarba izbucnește verde și curată. Acolo alergam odinioară prin rouă, cu tălpile ude de lacrima cerului. Acolo îmi regăsesc în vis iubita, într-un timp în care sărutul era simplu, iar lumea întreagă părea împăcată.
Și parcă, pentru o clipă, o zăresc din nou – trecând ușor prin iarba înaltă, cu pașii ei liniștiți, ca o dulce adiere de gând. Nu spune nimic, dar prezența ei umple totul. Apoi se pierde, ca o amintire care nu vrea să doară, ci doar să rămână.
Pe iarba aceea se împleteau destine, iar dorul creștea în tăcere, odată cu viața.
Astăzi, lângă poienița înrourată din piept de deal, teiul veghează calm și solemn. Printre ramurile lui, satul se vede mișcându-se în ritmul anotimpului. Primăvara a intrat deja în casele oamenilor și a așezat la porți gânduri înflorite – poate pentru a-i ajuta să-și regăsească tihna și bucuria, în pacea naturii și-n liniștea firii lor de oameni frumoși la chip și la suflet.
