Peştera Muierilor și Peştera Polovragi, destinaţii (III)

Am ajuns să le vedem pe toate acestea: munţi înălţaţi, blocuri calcaroase despărţite de ape, vârfuri muntoase brodate cu caverne, cascade învolburate dedesubtul lor, grote cu deschideri evidente, tuneluri accesibile, liniştea întunericului… Dintotdeauna suntem aici, valorificând perioadele de acalmie sau, poate, de pronie cerească? La urma urmei, o luăm ca atare: avem porţi deschise, al căror magnetism ne îndeamnă să intrăm.

Uneori este atât de simplu, încât pe o poartă mare intrăm, pe alta ieşim şi pe o a treia, intermediară, aşa, de moft, intrăm, ieşim, după cum dorim. Aşa sunt căile naturale de acces în Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier, uşor accesibile dintotdeauna, încă de dinaintea apariţiei omului pe pământ.
Aşa se explică faptul că aici s-au găsit nenumărate şi diverse resturi fosile, provenind de la toate speciile faunistice ale zonei, încă din cuaternarul timpuriu şi mărturii umane începând cu paleoliticul mijlociu, până la zi. Resturile fosile de Vulpes canis fosilis, Capra ibex, Cricetus cricetus, dar, mai ales, scheletele celor 185 de urşi de peşteră – Ursus spelaeus, descoperite de arheologi în Peştera Muierilor, arată faptul că acest habitat a fost uşor de cucerit şi bun de locuit, încă de la începuturile formării sale.
La polul opus, la doar 5 km. distanţă, în Peştera Polovragi, nu s-au găsit decât resturile fosile ale unei vulpi, datate la doar 7000 de ani vechime. Este uşor de înţeles că biata Vulpes canis fosilis a căzut în Culoarul Liliecilor prin singura intrare din acele vremuri, care era de dimensiuni reduse şi care se mai păstrează şi astăzi. Intrarea naturală, greu accesibilă, a Peşterii Polovragi, a putut fi escaladată doar de către om, care, din păcate, a făcut mai multe stricăciuni decât ursul de cavernă. Aşadar, putem spune că, deşi cele două peşteri vecine prezintă condiţii similare de locuire, din cauza căilor de acces total diferite, au primit, în timp, şi destinaţii diferite.

DESTINAŢII
Ursus spelaeus a trăit până acum 15-20.000 de ani, iar craniul uman – Homo sapiens fosilis, descoperit în Peştera Muierilor odată cu resturile urşilor, a fost datat la 29-30.000 de ani. Contemporani fiind, presupunem că a fost vorba de o răpire făcută de urs şi cărată la „bârlogul” său.
Extrapolând, presupunem că teritoriile erau împărţite: la Peştera Muierilor-ursul, iar la Peştera Polovragi – omul. De altfel, chiar şi actualul urs trăieşte tot în zona Parâng, iar în sudul Munţilor Căpăţânii, în preajma Peşterii Polovragi, nu se semnalează prezenţa ursului carpatin.
Din cauza faptului că „poteca” dintre Parâng şi Căpăţânii, aferentă Cheilor Olteţului, a fost lărgită abia în anii ’60, până atunci nu erau descopertate cele aproximativ 50 de guri de peşteră şi niciuna dintre intrările actuale ale Peşterii Polovragi. Vizibilă era o singură grotă şi scobitura de sub ea, urma curgerii apei, care şi la ora actuală poate fi escaladată doar de către speologii echipaţi corespunzător.
În oricare dintre habitate am pătrunde, încă din dreptul portalurilor, e bine să ştim că noi, oamenii, suntem intruşii… Intrăm în bârlogul urşilor, sau în vizuina lupilor şi, în primul rând, în casa liliecilor. Ei au supravieţuit selecţiei naturale… Liliacul de cavernă a fost şi este martorul tuturor acestor prefaceri. Cu 70 de milioane de ani de evoluţie în spate, care au „prins” toate cele descrise aici, liliacul de peşteră ne povesteşte… Dacă am învăţat deja să-l ascultăm, Sony, căci bineînţeles că are un nume, ne scandează că e prietenul omului. Mai greu i-a fost cu urşii, păreau mai fioroşi…
Acelaşi liliac, Rhynolophus, ordinul Microchiroptera, căci în peşteri trăieşte doar liliacul mic (de la 2 la 10 grame), se comportă, pentru cel ce „vede”, destul de diferit în cele două habitate. Dacă la Peştera Polovragi, unde nu a pătruns vreodată ursul, Sony, împreună cu fraţii lui, te escortează pe tot traseul turistic, la Peştera Muierilor, liliacul potcoavă a rămas vigilent, reperând cu mişcări straşnice de rotaţie fiecare grup de vizitatori.
Sunt lilieci scandanţi, emiţând nişte sunete printr-un laringe în formă de fluier. Odată intrat în rezonanţă cu el şi cu habitatul lui, liliacul, funcţie de modulaţia vocii tale, ştie ce „intenţii” ai şi îţi răspunde pe măsură. Vrem, nu vrem, interferăm. Dotat cu un sistem de ecolocaţie ultra performant, asemănător cu sonarul delfinilor, liliacul de cavernă este şi „ecoul” gândurilor noastre. Când e fericit, adică compensat, liliacul „ciripeşte”, când e iritat „ţipă”, când e liniştit „cântă” ca o privighetoare, când e nervos pe ai lui „strigă” după ajutor la fraţii mai mari, când e rănit „scânceşte” după ajutorul omului. Mă cheamă, alerg, fac şanţ în nisip, nu-i ating aripa lezată, îi vorbesc, îl liniştesc. Sony, ce-ai păţit? Număr până la trei şi… cu o mişcare fermă de ridicare, am reuşit împreună. Zboară din nou, ciripeşte, îmi mulţumeşte. O lacrimă adâncă se pierde printre picăturile de linişte multimilenară. Doar atât…

CONCLUZII
Dacă Peştera Muierilor ne-a fost zămislită de natură pentru a fi, în primul rând, locuită, Peştera Polovragi a răspuns dintotdeauna la provocări… Provocări „rămase” actuale, „păstrate” veşnic mister pentru cuceritorii întunericului.
Pentru a şti încotro ne îndreptăm, e firesc să ştim de unde venim. O excelentă părere în acest sens obţinem studiind cele două peşteri comparativ şi, mai ales, vizitându-le împreună…