Cu o tradiţie îndelungată şi rezultate deosebite în perioada interbelică, învăţământul românesc a suferit un şoc în momentul instaurării comunismului în România. Timpul a arătat că modelul sovietic a fost un eşec dureros, iar din deceniul şase al secolului trecut s-a revenit la tradiţie. Rămân însă adevăruri care nu prea se spun, pentru că nu prea dă bine, învăţământul românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada de după 1945. Performanţele învăţământului în comunism rămân de discutat dar, cu siguranţă, sunt exponenţiale faţă de perioada precedentă. La nivelul ţării pot fi remarcate câteva caracteristici ale învăţământului, pozitive şi negative, din care o să amintim câteva: dezvoltarea fără precedent a infrastructurii şcolare; reducerea şi apoi eradicarea fenomenului de analfabetism; şcoala-instrument de îndoctrinare a generaţiilor tinere cu ideologia PCR; uniformizarea personalităţii prin sistemul de educaţie socialist; folosirea elevilor şi cadrelor didactice la muncile agricole etc.
Pentru cei care au făcut şcoala în perioada de dinainte de 1989 sunt, cu siguranţă, relevante organizaţiile destinate preşcolarilor, elevilor şi studenţilor. Astfel, în 1976 apărea organizaţia „Şoimii Patriei”, care a fost o organizaţie comunistă a copiilor preşcolari şi şcolari, în vârstă de patru- şapte ani. Urmau „Pionierii”, organizaţie ce grupa elevii de gimnaziu. În intervalul 1949-1966, mişcarea pionierească, cum era numită de comunişti, a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist, organizaţie ce prelua de la începutul liceului pe toţi elevii. Dacă în primii ani de funcţionare a sistemului exista o anumită selecţie, după 1972 trecerea dintr-un stadiu în altul era formală deşi se făcea cu mult fast.
Au avut şi comuniştii ”reforme”
Potrivit specialiştilor, perioada comunistă poate fi împărţită în trei segmente de timp, bazate pe cele trei reforme. Prima dintre ele a fost „reforma” din 1948-1949, care, în esenţă, a instalat un sistem după chipul şi asemănarea sistemului educaţional din URSS, cea de-a doua a fost reforma din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învăţământ, precum şi cea de-a treia din 1972, care din nou restricţiona sistemul şi readucea ideologia naţional-stalinistă în sistemul educaţional. După cum putem măcar să bănuim şi învăţământul a fost afectat de modele din China şi Coreea de Nord.
Rămâne, însă, faptul că circa trei decenii, între 1950-1980, s-a investit foarte mult în învăţământ cu rezultate pozitive foarte importante – sporirea numărului unităţilor de învăţământ şi a efectivelor personalului didactic, creşterea spectaculoasă a cifrelor de şcolarizare în învăţământul de toate gradele, etc.
Învăţământul românesc a fost influenţat în cel mai mare grad de schimbările politice din România, începând cu ocupaţia sovietică. De fapt, printre primele măsuri ale republicii socialiste găsim şi Legea de Reformă a Învăţământului, din 3 august 1948, care va rămâne în vigoare, cu modificări, până în 1968. Foarte interesant însă, legea privind învăţământul redevenea organică şi aşa a rămas şi în momentele următoare, 1968, 1978 şi 1995, sau încercarea din 2009.
Învăţământul după model stalinist
Reforma din 1948 din învăţământ a avut ca scop promovarea susţinută a accesului populaţiei la educaţie, obligatorie dacă ne gândim că regimul comunist avea nevoie de asigurarea necesarului de cadre calificate reclamate de noua dezvoltare a ţării. Încă din 23 martie 1945 se trecuse la gimnaziul unic de patru ani, deschis tuturor copiilor care absolviseră cursurile şcolii primare de patru ani, sistem care înlocuise cursul supraprimar de trei ani instituit prin legea învăţământului primar, din 1925. În iarna anului 1946 s-a declanşat campania naţională de lichidare a analfabetismului, o problemă încă majoră la vremea aceea în România. Campania avea ca obiectiv alfabetizarea populaţiei active, între 16-56 ani, neştiutoare de carte şi ea a fost declarată ca încheiată în 1956, deşi nu rezolvase toate problemele.
Invocam mai sus paşii înapoi făcuţi de învăţământul românesc după 1948. Alegerea unei structuri organizatorice după model rusesc nu a avut darul să aducă ceva pozitiv. Era normal, dacă ne gândim că trecusem de la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit cu o durată de 7 ani la doar 4 clase în aceleaşi condiţii, cu o posibilitate facultativă de a urma clasele V-VII. Era un regres faţă de organizarea învăţământului românesc din 1925.
Astfel, cursurile gimnaziale şi liceale de 8 ani sunt reduse la o şcoală medie, ce dura 4 ani, redusă apoi la 3 ani, prin Decretul nr. 56/1951, ca în URSS. Învăţământul românesc superior era constituit începând cu 1948 din facultăţi, universităţi, institute de învăţământ superior tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, tot după modelul sovietic, cu o durată între 2 şi 5 ani.
Cea mai mare realizare a acelei perioade rămâne însă încadrarea în învăţământul elementar (primar) a majorităţii copiilor de vârstă şcolară între 7-11 ani, practic toţi copiii urmând cursurile primare.
Renunţarea la modelul sovietic
În doar câţiva ani, autorităţile s-au văzut obligate să modifice legislaţia adoptată în 1948. Astfel, la 18 iulie 1856, durata şcolii elementare a fost sporită la 7 ani, iar a şcolii medii, la 11 ani, organizate pe două profile-real şi uman. Cu trei ani înainte, în decembrie 1953, învăţământul profesional şi tehnic fusese reorganizat în şcoli de ucenici de 2-4 ani, şcoli de maiştri pentru absolvenţii şcolilor de ucenici cu minim 3 ani practică în producţie şi, respectiv, şcoli tehnice pentru absolvenţii şcolilor medii. Din 1959 s-au organizat pentru salariaţi cursuri serale de nivel mediu şi superior, în vederea ridicării nivelului de cunoştinţe generale al personalului economic şi administrativ.
Durata şcolii elementare va creşte începând cu anul 1961 la 8 ani. În mod similar, şcoala medie(liceul), a sporit ca durată la 12 ani, dar la 1961 păstra titulatura comunistă primită în 1968.
Pentru învăţământ este foarte importantă înfiinţarea în 1959 la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Galaţi şi Braşov a Institutelor Pedagogice de trei ani, destinate pregătirii profesorilor care predau la nivelul V-VII, ulterior V-VIII. Ulterior au mai apărut asemenea Institute Pedagogice la Bacău, Baia Mare, Arad, Constanţa şi Oradea.
Realizările reformei pe care o putem numi stalinistă, ca urmare a perioadei, au existat, în pofida faptului că am copiat un model sovietic greu de adaptat la România: generalizarea şcolii elementare la toate nivelurile, eradicarea analfabetismului, construirea unui mare număr de localuri de şcoală şi de săli de clasă, la care se adaugă, evident, dotarea lor corespunzătoare, reclamată de exigenţele învăţământului modern.