Se spune că ceea ce uneşte un popor sunt lucrurile comune pe care oamenii ce îl alcătuiesc le au, precum: limba, istoria, tradiţiile şi obiceiurile. Unele din acestea se capătă şi se cristalizează în sute de ani, iar altele doar în zeci de ani. Nu o să vorbesc nici despre limbă, tradiţii sau istorie, pentru ca sunt alţii ce scriu în acest ziar (ce-mi permite şi mie să-mi aştern, număr de număr, câteva din gândurile de peste săptămână) mult mai vrednici sa o facă, ci o sa mă opresc asupra unui “obicei” foarte drag şi caracteristic poporului nostru.
Chiar dacă suntem într-o perioada plină de semnificaţie, în care tradiţiile şi obiceiurile abundă, “obiceiul” despre care voi discuta este unul aparte. Este imposibil ca fiecăruia dintre noi sa nu-i fi fost adresată măcar o dată întrebarea “Ai o pilă la …?”. E posibil ca, odată cu occidentalizarea, să o numim altfel, în funcţie de cum ne raportăm la context. Trebuie făcută o precizare clară: pentru noi ca popor, de-a lungul vremurilor, dar şi in prezent , contextul a jucat un rol mult prea important.
Astfel, dacă suntem parte interesată de a obţine anumite servicii, vom întreba: “Ai o relaţie?”, iar in celălalt caz, cel al moralistului, tot contextual vorbind, o vom înfiera folosind cuvântul “nepotism”.
Nu ştiu când românii au devenit un popor aşa de iubitor de “relaţii”. Tendinţa primară ar fi sa dăm vina pe comunism, pe anii în care, dezumanizaţi de frig, propagandă şi stat la cozi, ne doream cu toţii o relaţie care sa ne permită accesul “pe din spate” şi asta la orice: fie ca era vorba de carne, televizoare, încălţăminte sau chiar cărţi. Poate acei ani, în care vânzători din Alimentara sau de la obiecte tehnice erau regi, au înrădăcinat adânc în conştiinţa românului conceptul de Shortcut şi asta cu ani buni înainte ca Bill Gates sa devină miliardar pe seama lui.
Din păcate, cred ca anii de comunism doar au cizelat un pic conceptul şi au adaugat citeva particularitati, clasa muncitoare (adică tot noi) prelungindu-l sub denumirea de “pile”. Spun din păcate pentru ca, aşa cum reiese din operele mai multora dintre înaintaşii noştri de seama, “relaţiile” sunt una din acele constante care vine odată cu poporul roman din vechi timpuri. E suficient să-l amintim pe Caragiale şi schiţele lui, pe Nicolae Filimon, şi mulţi alţii ce au scris despre această meteahnă a noastră.
Cu toţi conştientizam ca trăim într-o ţara a lui “pe din spate”, în care anumite cuvinte capătă semnificaţii aparte, dar este lumea noastră, atât de reală şi palpabilă, încât nu mai percepem pericolul reprezentat de acest fenomen pe care cu toţii îl acceptăm şi împotriva căruia ne revoltam doar atunci când interesele noastre ca individ sunt ameninţate.
Cu siguranţă că nepotismul este un fenomen global şi este firesc să fie aşa pentru ca stă în firea lucrurilor să-ţi ajuţi copilul, familia, rudele, prietenii, dar atunci când ia proporţii, si asta pentru ca toţi îl acceptă ca o stare firească, de normalitate, nu devine oare ca o a doua religie?