Scoborâtor dinspre împărăţia munţilor, vântul neîmblânzit şi rece vuieşte prin pădurile din preajma satului. Vântură frunze gălbui, arămii şi roşii peste firul potecii agăţate de coastă, până pe culmi de dealuri, cu vii încărcate de uimirea strugurilor. Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului. Sătenii şi-au adunat tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa împodobită cu ciorchini rubinii. Ca într-un vis din copilărie, din foşnetul frunzelor de-aramă,  se ivesc strugurii generoşi în culoare şi arome de toamnă. Mâinile harnice, mângâiate de soare, ale culegătorilor îi coboară în coşuri şi panere, mulţumindu-i pe aceştia cu belşug şi gust plăcut. Alegi bobul cu privirea şi el îţi linişteşte pofta cu gustul său inconfundabil.

Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub lăsători de plai, spre înălţimile Pietrei Cloşanilor, dealurile duc în cârcă împrejmuiri cu vii risipite pe feţele însorite ale pantelor. Solitari şi cuprinşi de flacăra lui octombrie, cu coroanele înroşite de penelul toamnei, cireşii îşi păstrează ceva vreme frunzele să umple cu farmec peisajul, să le sloboadă apoi peste tăpşanul tainic al cărărilor singuratice. Le stau pe aproape stejarii uitaţi de pădurile înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, arbori frumos aşezaţi în tabloul mirific al toamnei. Măceşul şi-a zămislit şi el buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească la iarnă zăpezile cu obrajii săi roşii, aprinzând mici focuri peste piepturi de deal.

În vale, irizările argintii ale râului ce şipoteşte tainic pe sub umbre de ram, amintesc de ierugile de odinioară, pierdute acum la Padeş şi în alte sate de pe Motru. Vorbesc cu timiditate despre acele legendare frumuseţi de val desprinse cu meşteşug din trupul râului, în oglinda cărora, prin strălucitoare limpezimi de undă se lăsau duse bancuri de mreană neagră. Atunci, zvâcnetul peştilor peste frunţi de piatră virgină părea netulburat de porniri străine vieţii genuine.

Zăvoaiele se-nveleau doar cu vălul luminii. Din aninişul stăpân peste prundişuri, îşi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă verde, fragedă, şi-n răsfrângeri cristaline de izvoare răsărite-n risipiri de nisipuri fine din suflet de răstoace desprinse din trup de râu legendar. Astăzi, gânduri stranii le-au sugrumat frumuseţea, răsturnând pe cărăruile lor neprihănite mormanele  de gunoaie ale nimicniciei omului. De aceea, în aceste zile, sunt triste şi împovărate-n suflet zăvoaiele, nimeni nu le sare-n ajutor!

Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de freamătul vremii. Agăţaţi de braţul corzilor, strugurii parcă vin din veşnicie. Privesc apoi miraţi de sub grinda conacului întemeiat în vârf de deal. Acolo, bunicul a agăţat o coardă de viţă să râdă-n soare, spre bucuria Anastasiei, care aleargă ştrengăreşte printre butucii tăcuţi din creştetul dealului. Nepoata lui Pătru Dogaru nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi poartă copilăria în zâmbet innocent, nepereche. Ştie de la bunicul ei că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din pod îi vor stârni din nou bucuria de copil, prin gustul lor dulce, aromat.

Cerniţi de nevolnicia ploilor poluate din treacătul anului şi pudraţi de ceaţa dimineţilor, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n gura zdrobitorului. Pătru îşi umple căuşul palmelor cu surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor.

Boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş, care zemuieşte rodul viei, în vinul ce se naşte şi se prelinge în burta hârdăului. Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci, în ochiul viţei, din răni, de la tăiat, acum, din bob de struguri, zdrobit şi-nsângerat!

Braţul bătrânului caută-n amurgul viei. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce, pentru a coborî-n izvoarele vinului. Pe vadul zdrobitorului, poţi să asculţi suspinul ei. Când bobul de smarald pleacă-n vale, strălucitor şi plin de dor, să curgă-n şoapta vinului celest. În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul susură întruna. Tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi de pahar. Din când în când, Pătru răsuceşte vranul să măsoare puterea mustului. Murmură tăcut, apoi, glasul viei în ulcică. Măriuca gustă şi ea din licoarea domnească. Năstrapii îi sar pe obraji.

Câtă bucurie rasare-n ochii fetiţei! Iar mirarea, din privirea ei, face toamna mai frumoasă!