S-au scurs pe răbojul vremii mai bine de zece ani de când iarna nu mai învelise aşa de frumos, cu hlamida ei albă şi pufoasă, plaiurile, colinele şi văile dinspre templul foşnitor al pădurilor ce urcă în solemnitate spre Vârful Cioclovinei. Iarna, aparţinătoare anului care a marcat împlinirea primului sfert de secol din cel de-al treilea mileniu al existenţei lumii după Hristos, a vrut să se arate ca un anotimp timid şi sărac în zăpadă, lipsit de ambiţii tutelare.
Ianuarie s-a remarcat doar prin zile călduroase, ca în plină primăvară, ajutând ghioceii să înmiresmeze grădinile şi luminişurile. A venit apoi luna lui februarie, hotărâtă să scoată cu adevărat iarna din povestioarele bătrânilor şi din albumele cu amintiri. Mulţi dintre noi am fost surprinşi de aceste zile, în care anotimpul, pur şi simplu, s-a reinventat pe sine, reintrându-şi în obişnuinţele-i fireşti.
Cetatea munţilor pare desprinsă acum dintr-un tablou ireal al timpului, fiind pudrată cu cristale mărunte de nea, care au învelit cu delicateţe întregul peisaj de poveste al ţinutului cu fire albe, reci şi mătăsoase, ţesute invizibil într-un covor cu inedite modele ale anotimpului alb.
Vântul şuieră sălbatic prin desişul ramurilor reci şi goale ale pădurilor. Vârticuşuri dese de fulgi mărunţi şi sclipitori joacă în lumina zilei şi întunecă ici-colo orizontul văilor, dăruindu-ne bucuria că ne-am întors în împărăţia iernilor ce păreau a fi uitate, în care gerul ne leagă iarăşi pleoapele cu adieri misterioase iar ninsoarea ne prinde în vârtejul ei miraculos de parcă ar vrea să ne spună că iarna a evadat din ascunzişurile vremurilor şi s-a reîntors acasă, printre oamenii satelor.
Drumurile, cărările şi potecile albe, troienite pe alocuri, se pierd îngândurate pe sub bolta codrilor ninşi. Ninge mărunt şi repejor peste corola pădurilor înalte. Ninge neîntrerupt, nespus de stăruitor, împlinindu-se clipă de clipă povestea unei ierni adevărate, cu multe aşteptări şi doruri în suflet de copil, o iarnă care a revenit triumfal în lumea legendară a Tismanei.
Ca nişte bobiţe mici şi nărăvaşe, fulgii de ţărţărică se izbesc de tulpinile îngheţate al arborilor, călătoria lor zămislind un sunet asemănător cu şuierul subţire şi plăpând al cascadei Stârmina, în lunile cu secetă stoică şi ingrată din verile înnăbuşitoare ale ultimilor ani.
Cerul cenuşiu şi greu parcă s-a prăbuşit peste umerii albi ai acestor locuri. Privesc spre platoul sacru al Mănăstirii. Zvelte şi solitare, turnurile sprijină înalturile văzduhului stăpânit de spectacolul ninsorii legendare. Dinspre vămile timpului parcă răzbat spre noi şoaptele legendarului Nicodim, călugărul – ctitor, căutând în hrisoave soborniceşti calea izbăvirii şi împlinirii creştine a acestui ţinut.
În pieptul muntelui, se-aude trosnind de ger fagul, fagul strâns în arţagul de chingi argintii ale îngheţului. Ecouri răzleţe ale acestei efemere descătuşări sparg tăcerea pădurilor albe şi scapătă peste ramuri cernerile de sită ale zăpezii adormite-ntre desprinderi de crengi. Un şuvoi pribeag de nea care se vântură din acea încheietură de ram, unde s-au frânt sevele lemnului, sugrumate de tăişul gerului nemilos. Sunt ecouri care vin şi se sting în templul alb al iernii.
Sus, la doi paşi de cer, pe vatra veşniciei creştinătăţii noastre, se-aud bătând întru rugăciune şi smerenie clopotele mănăstirii. Gurnia, firul de apă ce se strecoară discret pe sub zidurile mănăstireşti, a îngheţat în pragurile cascadei transfigurându-se-n fapturi de basm. Aici, izvorul munţilor a încetat să mai lăcrimeze, încremenind în suliţi de gheaţă peste Stârmina, pentru a sfârşi apoi în albia umilă a râului Tismana, după ce a trecut susurător pe sub cerga groasă a zăpezii abia căzute din ceruri.
În preajmă, brazii seculari străjuiesc urcuşul spre altarul virtuţilor spirituale şi împăcării noastre sufleteşti. Uriaşii pădurilor tismănene şi-au pus pe creştet cuşme de nea şi veghează la poarta mănăstirii, cu umerii încărcaţi de promoroacă, în şuierul aspru al vântului scăpat de peste munţi.
În acest paradis şi aerul a înlemnit de ger. E rece şi crud, simţi cum îţi taie răsuflarea! Ce adâncă-i valea! Ce iarnă de basm! Suntem într-o zi de treacăt spre miez de februarie. Anotimpul şi-a coborât perdelele protectoare peste vârfurile munţilor. Cioclovina s-a ascuns dincolo de imperiul fulgilor zburdalnici. E singuratic şi tăcut schitul. Nu tremură izvoarele-n amvonul stâncilor sure. Şi-au pus ţurţuri în plete. Odihneşte acum şoşotul lor.
Undeva-n adâncuri, sub talpa granitică şi calcaroasă a Carpaţilor, apa râurilor repezi suspină-n aripi de turbine, în hidrocentrala din inima muntelui, într-un fabulos freamăt de energie şi lumină. Pe aproape, sub umbrela unei frunze veştede de arţar, se vede tremurând o vrăbiuţă.
Jos, în prăvălire de vale, unduirile tăcute ale Tismanei dorm între maluri, blocate-n strânsoarea platoşei de gheaţă. Prin luminişul pădurii se zăreşte urma fugarnică a unei căprioare căutătoare de hrană. Prin sate, la Ungureni, Sohodol, Izvarna, Racoţi, Celei, Topeşti şi Vânăta, în casele întemeiate printre deschideri şi liziere de păduri ninse, trosnetul şi jocul spontan ale focului de lemn, cu flăcări domoale în sobele de teracotă, veghează strădania bunicilor care mai povestesc nepoţilor despre frumoasele acestor locuri, fecioare ori zâne prefăcute-n stânci sau izvoare.
Amintirea lor învăluie-n mister peisajul. Totul pare uimitor, de necrezut. Luminile serii s-au aprins printre cununi de ramuri încărcate de nea. Noaptea se lasă peste vale. Sub privirile reflectoarelor, turnurile mănăstirii îşi coboară umbrele peste valuri strălucitoare de omăt. Pe Valea Tismanei domneşte o linişte angelică. O sanie se-avântă pe drumul uşor întroienit. E iarnă pură, scânteietoare.
Ninge adânc şi mult peste Tismana!
