Udat de ape şi mângâiat de soare, ţinutul dobrogean se mândreşte cu farmecul şi unicitatea Deltei Dunării, recunoscută pentru bogăţia şi diversitatea florei şi faunei de aici. La Tulcea, fluviul îşi struneşte valurile ocolind tăcut brâul hercinic al Dobrogei, pentru a-şi linişti unda peste imperiul verde al naturii, într-un inedit spectacol al vieţii şi frumuseţii, răsfirându-şi apele în braţe şi canale pentru a zămisli una dintre cele mai sălbatice delte ale lumii.
Vrancea, vaporul cu care intrăm în acest rai, se desprinde de chei şi taie valul spre răsărit. Plutim alene în lungul malurilor umbrite de sălcii şi pătrundem pe braţul Sulina. Câteva sute de oameni se află pe vasul care înaintează solitar spre inima deltei. Între noi, localnicii – lipoveni, ucrainieni, greci, tătari sau autohtoni – sunt trădaţi de limbaj şi povestiri, de pitorescul veşmintelor şi al bagajelor purtate cu stăruinţă.
Acostăm în primul port de pe canal, la Partizani, pe malul drept al fluviului. Mulţumiţi şi tăcuţi, oamenii deltei coboară şi se pierd pe uliţele satului singuratic. Locuiesc aici din moşi-strămoşi, în case pitite sub căciuli de stuf, cu ferestre mici, agăţate spre streşini, prin care poţi măsura nemărginirea cu întinderi de papură şi trestie, cu păduri de sălcii şi pluţi, insuliţe şi lacuri, cu păşuni uitate printre culturi răzleţe de porumb, unde pasc cirezile de vite scăpate în peisajul multicolor al toamnei.
Rămânem pe puntea vasului, la prora, să admirăm imaginile ce se derulează de-a lungul canalului. Digurile înalte, sub care stau tolănite perechi de lotci şi bărci, amintesc de viaţa austeră a pescarilor de aici. Casele au ieşire la canal, scări cu trepte până-n vălul apei, cu ambarcaţiuni la poartă după puterea economică a fiecărui locatar. Rândurile de saci stivuiţi la mal vorbesc despre grija faţă de viiturile nărăvaşe ale fluviului. Spre depărtări se zăresc Dealurile Mahmudiei, ultimul zvâcnet al reliefului până la prăbuşirea acestuia în ostroave, lacuri şi gârle, în aglomerări de plauri şi stufăriş şi-apoi în marea cea mare.
Oprim la Maliuc, Gorgova şi Mila 23, puncte de sprijin ale vieţii omului în sălbăticia deltei şi porturi la Dunărea mică, adusă cu multă trudă între malurile canalului Sulina, pentru a fi liber drumul vapoarelor de la Marea Neagră la porturile Europei. Priveliştea este captivantă. Egrete albe, stârci cenuşii, cormorani rătăciţi, lişiţe şi familii de raţe vieţuiesc sub umbre de trestie, păpuriş şi stuf de pe malul verde al canalului. Urmează din nou maluri cu prăvăliri de piatră care ţin piept valurilor răzvrătite, alte ramificaţii spre gârle şi lacuri, pe canale înguste cât două trupuri de lotcă, pensiuni cu iz tradiţional, cu terase până-n dunga albiei, cu pontoane şi amenajări piscicole atrăgătoare pentru pescarii practicanţi ai sportului cu undiţa.
Ne apropiem de Crişan, ultimul port până la Sulina. Prora vaporului nostru spintecă grumazul fluviului croindu-şi calea prin deschiderea canalului şi măreţia deltei. Dinspre Obretinul Mare, lacul ascuns între întinderi de stuf şi trestie, se ridică un nor nedefinit care creşte şi se apropie întruna. Septembrie se călătoreşte, octombrie a venit deja!. Deasupra noastră, zboară în stoluri şi vârtejuri barza albă! E vremea migraţiei acestei păsări care, an de an, ne-aduce primăverile în suflet. Cerul s-a umbrit de zborul miilor de berze. Ele zboară foarte jos, deasupra şi în jurul nostru, nici soarele nu se mai vede de mulţimea lor, sunt tot mai aporape şi largi deshideri de aripi foşnesc peste noi. Valul păsărilor se înalţă şi coboară până dispare în adâncimi de zare. Pe pieptul unui istm dintre mlaştină şi canal, un grup de pescăruşi ciorovăie cu o familie de raţe. Doi pelicani evadaţi din colonie ne anunţă că suntem în inima deltei.
La trei ore după plecarea din Tulcea, portul Sulina ne primeşte cu bineţe. Constatăm că oraşul îşi duce cu mândrie anii şi preocupările, deschizând prietenos porţile tuturor oaspeţilor. Străzile, paralele cu fluviul sau perpendiculare pe acesta, aduc prin timp istoria portului. Farul este punctul cel mai atrăgător din oraş. De aici poţi să cuprinzi cu privirea orizontul apropiat al deltei, între ţărmul udat de mare, gura canalului şi îndepărtatele peisaje virgine dinspre miezul deltei.
Sulina îşi poartă cu tărie farmecul şi grijile ei. Ajuns în port, poţi să optezi pentru o călătorie prin misterele deltei. Să sari într-o barcă şi să te pierzi prin canalul Pocora, până-n grindul Letea. Să te uimeşti de spontaneitatea vietăţilor de tot felul, de la păsări până la somnul din oglinzi de ape! Să prinzi din val lujeri de nuferi albi şi galbeni! Să vorbeşti cu sătenii din Letea, pe uliţele satului uitat între nisipuri mişcătoare, şi să afli întâmplări uluitoare din viaţa lipovenilor încercaţi de viscol şi soare!
Să te opreşti la umbra stejarilor seculari din rezervaţia Letea, să-ţi roteşti privirea după coroanele lor uriaşe, arcuite sub cupola cerului albastru! Să înţelegi de ce mai galopează între aceste păduri herghelii de cai sălbăticiţi! Să păstrezi în memorii aceste superbe imagini ale supravieţuirii între frăgezimi de mlaştini şi asprimi de stepă. Prin aceste locuri, de la copilul încercat de viaţă până la bătrânii biciuiţi de viscole, de-i bărbat sau femeie, fiecare este meşter în prinsul peştelui. Orice casă are în arsenalul ei aproape toate uneltele de pescuit.
Aici, la capătul ţării, sunt şi rămân marea, fluviul şi Sulina, oraşul în care străzile au nume de scriitori sau de domnitori – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Cuza Vodă, Mircea Vodă. Aici, rămâne mereu viaţa. Cu silinţele, frumuseţile şi tainele ei! Viaţa mării, viaţa deltei, viaţa Dunării risipite peste atâta pământ, în străluciri de lacuri şi ruperi de canal, dar mai ales viaţa oamenilor, care umple cu istorie şi splendori acest loc minunat. Delta Dunării, azimă de bucurie pentru minte şi suflet! Delta Dunării, natură divină, în dar şi încântare, între fluviu şi mare!