Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Cheile Olteţului și Cheile Galbenului (II)

Cheile Olteţului și Cheile Galbenului (II)

Submitted by on 22 December 2010articol citit de 3,337 ori | One Comment
Ne putem imagina, spre exemplu, un bloc prismatic calcaros, a cărui bază dreptunghiulară are o lungime de 12 km (lungimea benzii de calcare) şi o lăţime de 2 km (lăţimea benzii de calcare). Transversal, de-a lungul mileniilor, apele de munte au săpat din amonte către aval, de la vârf către bază, mai multe nivele de eroziune, observabile în Cheile Olteţului, în Cheile Galbenului şi în grotele aferente lor. Aşadar, lăţimea benzii de calcare corespunde cu lungimea cheilor, iar porţile amonte ale celor două peşteri se află la intrarea în chei, după cum, similar, porţile aval sunt poziţionate la ieşirea din chei.
pestera-muierii-baia-de-fier

Peisajele carstice din peşterile Gorjului sunt extrem de spectaculoase

Deşi cheile şi peşterile sunt săpate concomitent, dimensiunile fizice diferă mult deoarece calcarul are durităţi diferite, între 3 şi 5, pe o scară a durităţilor, de la 1-talc, la 10-diamant şi, în plus, meandrele subterane au trasee alambicate, faţă de cheile ce „merg” relativ linear. Aşa se explică faptul că, galeriile cartate cu trupul de către speologi, în Peştera Polovragi, însumează 10350 de metri, faţă de lungimea de maxim 3000 de metri a Cheilor Olteţului. Aşadar, întregul bloc calcaros este modelat de apă, iar aici vorbim doar despre formaţiunile carstice pătrunse şi descrise de om.

Dintre toate peşterile din România, 20 % se află în Gorj, iar dintre acestea doar două sunt electrificate pentru vizitare: Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier şi Peştera Polovragi (artera aval) din comuna Polovragi. După ce aceste peşteri au devenit meandre fosile, adică cu un „pas” înaintea apariţiei omului pe pământ, a urmat şi durează şi astăzi o a doua etapă importantă: consolidarea.
Apa de infiltraţie, bogată în carbonat de calciu, bioxid de siliciu, oxid de fier, etc., străbătând traseul întortocheat al gravitaţiei, adică o copertă de 300-400 metri de la vârful muntelui până în galerii, în funcţie de coloana litologică pe care o „spală” cu îndelungă răbdare, readuce în propriile-i excavaţii tot felul de „impurităţi”. Acestea au rolul de a consolida pereţii calcaroşi, friabili, asemănător cu tencuiala caselor. Perpetuu, depunerea calcitică îşi schimbă culoarea în funcţie de compoziţia chimică a rocilor traversate. Din aceleaşi motive şi grosimea crustei calcaroase oscilează între aproximativ un milimetru şi un centimetru, după cum există şi porţiuni „golaşe” şi tavane însângerate, mult înălţate, datorită oxidului de fier cu putere mare de eroziune şi înroşire. Similar, picăturile ce se preling prin steiurile peşterii, îşi aştern agoniseala multimilenară şi pe podeaua cămăruţelor subterane, pardosind-o cu basoreliefuri.
FORME CARSTICE
Aşadar, nu există o regulă strictă şi nici măcar o statistică relevantă pentru formaţiunile carstice. O multitudine de factori determină formele, culorile, dimensiunile şi interpretările aferente lor, astfel că, fiecare formă calcaroasă are unicitatea ei. Un arsenal întreg a folosit natura, cu forţa ei numărul unu – apa, întru întâmpinarea omului, căruia i-a construit, consolidat şi mobilat prima casă: peştera. Aşa se explică şi asemănările dar şi diferenţele mari dintre modelajele naturale ale fiecărei porţiuni de peşteră.
Acolo unde coperta prezintă fisuri multe şi mărunte, tavanul galeriei se încarcă cu stalactite-ţurţuri. Oamenii au numit-o Sala Minunilor, atât la Peştera Polovragi cât şi la Peştera Muierilor. Stalagmitele, cele din podea, au avantajul de a primi, astfel, ele se „îngraşă” mai repede decât stalactitele.
Întru recunoştinţă, crescând mai repede, stalagmita se străduieşte să-şi prindă într-un final stalactita donatoare, formând coloana.
La început, stalactitele mici, în stadiu de ţurţuri stalactitici, au forme de condeiaşe, aşa că au fost numite stilolite. După ce apa răzbeşte chiar şi prin mijlocul propriei stalactite găurind-o, „devine” macaroană. Aşa zisele denumiri de specialitate sunt, de fapt, denumiri tot la forma pietrei in situ.
Stalagmita, cea care doar primeşte „de sus”, îngroşându-se mult la bază, devine dom. Cea mai grasă a fost numită Domul Mare la Peştera Muierilor şi Babanul ( 2,5 m înălţime; 1,5 m diametrul bazei) la Peştera Polovragi.
Când aceste depuneri cresc înalt şi zvelt, sunt numite şfeşnice, aşa că puteţi admira Candelabrul Mare la Peştera Muierilor şi Lumânarea ce sprijină întunericul de la înălţimea sa de 2,3 metri, în Peştera Polovragi.
Pe pereţii laterali ai peşterilor, în afară de nivelele de eroziune „îndulcite” de depunerea ulterioară, sunt, de asemenea, forme spectaculoase. Direcţia de curgere iniţială este uşor de imaginat datorită înclinării modelajului natural.
Adevărate dantelării calcaroase au creat Sala Draperiilor în Peştera Polovragi şi Dantela de Piatră în Peştera Muierilor. Urma curgerii tip cascadă se regăseşte frecvent în fiecare sală, numită Cascade Împietrite la Peştera Muierilor şi Curgeri în Cascadă la Peştera Polovragi.
Peste nivelele relativ orizontale de eroziune, apa a săpat ulterior, de sus în jos, tăind feliuţe asemănătoare cu clapele de pian. După mărimea lor au fost numite: Orga Mică, Orga Mare ( Peştera Polovragi), sau simplu, Orga ( Peştera Muierilor).
Sălile înalte, cu tavane boltite ca nişte cupole de biserică, sunt, de obicei, de culoare ruginie, tocmai datorită oxidului de fier, cu putere mare de eroziune şi înroşire. Localnicii au numit-o Bolta Însângerată la Peştera Polovragi şi Stânca Însângerată la Peştera Muierilor.
Exemplele ar putea continua la nesfârşit deoarece, în peşteri, timpul stă în loc. Temperatura constantă, 8-9 grade în Peştera Polovragi şi 9-10 grade în Peştera Muierilor, pereţii laterali groşi de kilometri şi coperta de 300-400 de metri, în ambele cazuri, nu permit schimbarea anotimpurilor… Doar apa, forţa numărul unu a naturii, ultra filtrată după traversarea pachetului gros de roci, pătrunde în habitat şi creează perpetuu Izvorul Speranţelor. Apa e bună de băut poate tocmai pentru faptul că este indispensabilă vieţii. Şi-a creat propriile-i bazine de colectare, pentru „vremuri secetoase”. Oamenii le-au numit gururi, adică bazine specifice meandrelor fosile.
Băieşii le spun Bazinele Mari celor din Peştera Muierilor, polovrăgenii au preluat denumirea de la peştera vecină, care fusese amenajată cu 20 de ani înainte şi au adus-o la Peştera Polovragi. Eu m-am gândit la Izvorul Speranţelor, oare tocmai pentru faptul că e singurul care nu seacă niciodată?..
CONCLUZII
Regnul mineral e viaţă… Intervenţia omului asupra regnurilor: mineral, vegetal şi animal este, după cum ştim deja, fulminantă. Cum viaţa este un perpetuu mobile, simt şi eu nevoia să adopt un alt fel de a privi întunericul… Şi cum nimic nu e întâmplător, iar meseria mi-o cere, mi-am permis să redenumesc, ţinând cont mai ales de specificul local, câteva dintre denumirile tradiţionale din peştera în care mă regăsesc. Dacă formaţiunile carstice ale celor două peşteri vecine prezintă mai mult asemănări decât deosebiri, în timp, datorită căilor de acces total diferite, au căpătat „destinaţii” chiar diametral opuse, uneori. Aceasta va fi tema următorului studiu.
Peştera Polovragi / Peştera Muierilor: multe asemănări, dar şi mai multe diferenţe… Suntem prea puţin conştienţi de ele. Regret că ne-a luat atât de mult timp să înţelegem câte ceva. În definitiv, nici nu avem prea mare nevoie. Este suficient să ne bucurăm, intrând în rezonanţă cu aceste habitate naturale, terapeutice (apa ştie ce face), atunci când le vizităm.