Soarele învăluie cu căldură satul pitit în cuminţenie la margini de păduri. De pe vale coboară val de aer rece şi-mi trece peste frunte ca un zbor săgetat de rândunea. E limpede şi-albastru cerul. Ogaşul clipoceşte-n praguri de cascade. Şi-i zarvă prin tufişuri şi triluri urcă-n coastă. În ruguri intră mierle şi-şi pregătesc concertul. E ciripit în codru, mult cântec şi multă veselie în scena dimineţii. La gura smârcurilor dintre bălţi s-au aliniat ca nişte statuete uitate în decorul pirpiriu al zăvoiului, vreo treizeci de berze. Cu ziua lui april, o altă primăvară revine-n casa noastră.
În vatra bătăturii, bunicul se agaţă de bolta halângii, să dreagă rostul acoperişului verde din vară, cununa ciorchinilor din toamnă. Numără căpuşele şi taie coarda de vie cu priceperea şi liniştea lui pilduitoare. Din ochiul tăieturii curg lacrimi în ţărâna casei. Plânge fără suspin seva din viţă, oblăduită cu mângâieri de raze blânde. S-au îmbucălat mugurii pe ramuri de vişin. Merii şi-au prins şi ei în coroană primele născociri de frunzişoare. Au început a se-nzăpezi de flori cireşii. Narcisele au înmiresmat grădina. Şi zmabilele-şi trimit parfumul pe uliţă.
Multă dorinţă de revenire se simte în tumultul naturii. Glasuri de păsări umplu văzduhul. Şi mierle. Şi vrăbii. Şi privighetori. Cântătoarele codrului umplu cu triluri valea şi zarea. Râd ochii Irinei printre ramuri de cireş înflorit. Jocul ei rămâne la fel de netulburat şi inefabil. Surâsul florii de cireş coboară primăvara peste sat. Pe drumul îmblânzit cu asfalt mai trec care cu boi pleşuvi la jug. În urma lor, mai vezi câte o Mărioară cu traista în spate şi sapa pe umăr, păşind cu nepăsare prin duhul primăverii. Cu toate că mugurele se umflă ţâfnos în crengi, oamenii par osteniţi de griji, uitaţi de bucurii, trişti şi astenici, fără chef de vorbă, fără dor de acţiune. Pe chipul lor pământiu poţi citi foarte uşor apăsarea nevoilor, neliniştea traiului. Parcă la ei nu s-a mai întors de mult timp veselia şi nici nu mai au putere să alunge din suflet pustiul zilelor. Pierduţi pe firul drumului, sătenii se-ntorc la treburile anotimpului, îndârjiţi se pare să-şi învingă tristeţea din inimi. Să scape de beteşugul vremurilor şi să se bucure din plin de împlinirea presimţirilor de bine, rod şi bunăstare.
Înspre vârful zilei, bunica zvârle din ceaun roata de mămăligă. Înşiră pe masă bulgării de brânză. Scapătă în castron şuvoiul de lapte. Mărunţeşte brânza şi amestecă. Irina mănâncă cu poftă. Întreaga familie gustă din merindele primăverii, gătite în bucătăria tradiţională a casei. Masa a fost ca un vis, de pe vremea când laptele aburea pe plită. În căsuţa rezemată de brâul dealului, se înstăpânise parcă un moment al visării, un crâmpei al vieţii de altădată, când nu ne mai potoleam de zbenghiul şi visul copilăriei.
Ies înspre poteca dealului şi aştept rezemat pe creştet de gard. O albină grăbită mi se opreşte pe obraz. Aş fi vrut să-i spun că nu sunt o floare, dar nu am apucat că ea m-a abandonat repede şi s-a aşezat cu treabă în pădurea cu stamine a brânduşelor din pragul scării. Privesc îndelung spre înălţimea dezgolită a teiului din arc de culme. Şi gându-mi pătrunde spre adâncimi de timp. Şi-mi aduc aminte de armonia cu natura, când alergam de bucurie în fericirea zilelor de primăvară să prind cântecul cucilor în duet şi jocul lor în umbra corolelor verzi ale pomilor în floare. Mă prinde dintr-o dată mâhnirea, când văd că toată lumea aleargă nebuneşte după avere şi mândrie, după avântul poftelor, uitând de frăţia cu natura, de liniştea purităţii. E multă desfirare în viaţa omului, buimac şi-mprăştiat îi este gândul, perfid şi egoist îi este pasul. Mi-e teamă de înstrăinarea ce se aşterne printre noi!
Ating cu ochiul luminişul dinspre livada cu pruni. Unde firul ierbii izbucnea teafăr din glia aşezată şi aşternea pe şaua dealului covor verde şi trainic. Alergam într-acolo cu jind prin roua dimineţilor, cu tălpile umede de lacrima cerului. Aceasta este pajiştea prin care-mi regăsesc în vis iubita, părăsind prezentul şi adunând tăcut amintirile din hrisovul nevăzut al tinereţii. Când rămâneam în şoapte alese prin frăgezimea ierbii şi ne înfloream sărutul cu împăcări de rouă, uitând de sete şi de dor. Atunci, pe iarba mătăsoasă se împleteau destine, iar roua din priviri curgea în inimi lung. Şi dorul pentru viaţă sporea în ochiul vremii.
Rămâne azi lângă poieniţa înrourată de lacrimile dorurilor, fiinţa solemnă a teiului plin de sublima primăvară. Printreramurile lui aplecate suav spre povârniş se zăreşte satul petrecut în forfota anotimpului. Primăvara a intrat deja în viaţa şi rosturile sătenilor. Şi-a aşezat pe la porţile caselor gânduri înflorite, cu dor să-i scape pe oameni de rătăcirile binelui. Să le aducă binele în case! Să le alinte ceasul şi să le umple viaţa cu linişte şi bucurii!