Printre personalităţile Gorjului care ar trebui să primească o atenţie mai mare din partea cercetătorilor se numără şi cea a boierului Stoichiţă Râioşanul, cu o carieră excepţională în administraţia Ţării Româneşti la începutul secolului al XVII-lea. De numele acestuia se leagă construcţia Mânăstirii Strâmba dar şi alte momente din trecutul acestor meleaguri pe care le prezentăm în cele ce urmează.
Așa cum arătam în numărul trecut al săptămânalului nostru, principalul ctitor al mănăstirii este Stoichiţă Roşianu. În vremea sa s-a sporit avutul mănăstirii, fiindu-i rânduite: „patru sate, date însă înainte de a o reclădi, cu moşii, cu vite, cu turme de oi, albine, boi, cai şi iepe…, moară, odăjdii de slujbă şi altele din toată averea pentru cele necesare traiului călugărilor şi să le fie lor veşnică pomenire“ . În jurul mănăstirii s-au ridicat ziduri mari, ca de cetate, fiind zidite temeinic şi chiliile, anexele şi toate cele necesare împlinirii rânduielilor monahiceşti. Biserica a avut un statut cu totul aparte, îmbinând armonios în planul triconic elementele decorative şi pictura murală de o frumuseţe deosebită. În exterior au fost pictaţi filosofii şi sibilele, profeţii păgâni ai dumnezeieştii Întrupări.
Din trecutul mânăstirii Strâmba
Potrivit documentelor istorice existente, vistiernicul Stoichiță Râioşanu a avut un interes aparte faţă de mănăstirea Strâmba, firesc în condiţiile în care acesta este preocupat să cumpere satul Strâmba, şi satele din jur. Începând cu anul 1586 o parte a satului este deja în posesia lui Râioşanu, alte părţi fiind preluate în anii1601 şi 1607, părţi dăruite direct mănăstirii Strâmba. Ridicarea acestei mănăstiri a fost urmarea firească a bunei conlucrări dintre stăpânul locului, în cazul de faţă Stoichiţă Râioşanul, şi călugărul Veniamin care-şi face apariţia în această zonă şi cumpără la 7 decembrie 1601 cu 54 florinţi„partea de ocină a lui Radu” pe care o dăruieşte mănăstirii Sfânta Troiţă, iar „Radu să-i fie rumân”. În perioada domniei lui Mihai Viteazul are loc întărirea lăcaşului de cult de pe Valea Strâmbului, pârâul care a dat şi numele satului Strâmba.
Stoichiţă Râioşnul se va apuca, în anii 1601-1603, de refacerea mănăstirii, dar nu mai reuşeşte s-o zugrăvească. Meritul va reveni în anul 1793 urmaşului său Constandin Râioşanul, vel armaş care reuşeşte să finalizeze opera începută de strămoşului său. Stoichiţă şi jupâneasa sa Dochia dăruiesc la 3 martie 1601 m-rii Strâmba satele Bâlteni,Stejar,Râioşi, Copăceni,Bistriceşti, Piatra şi Borduşani, iar în 18 octombrie1604 dăruiesc satele Petreşti şi Hubavi ceea ce însemnă că încet , încet starea economică a sfântului locaş de cult se va îmbunătăţi.
Mănăstirea intră şi în atenţia domnitorului Radu Şerban care întăreşte Mânăstirii Strâmba ocinele de la Raci, în iunie 1609 şi ocine la Murgeşti în iulie 1608, fiind vădită preocuparea domnitorului pentru aceasta, mai ales că avea bune relaţii cu Stoichiţă Râioşanu, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul.
Vremuri de restriște
Implicarea vistiernicului alături de Lupu Mehedinţeanu în răscoala împotriva grecilor,în timpul primei domnii a lui Alexandru Iliaş, relatată de noi anterior, va atrage represaliile acestuia în cea de a doua domnie, când familia Râioşanu va pierde posesiunile sale. Alexandru Ștefulescu relata la începutul secolului trecut că în 1629, venind Alexandru Vodă, feciorul lui Ilieș în a doua domnie și pentru multă datorie ce avea la el Stoichiță vistierul, ”încă mai înainte de domnia întâia și negăsind pe urma lor ce lua pentru acele datorii, a fost trimis de Alexandru Vodă pre Antonie postelnicul Catigheanul cu mare urgie ca să strice și să sfarme mânăstirea Strâmba” și să aducă capul tăiat al lui Stoichiță. Antonie, spune legenda, a găsit un un țigan mort, i-a tăiat capul și l-a dus lui Ilieș, că este capul lui Stoichiță”.
Această stare de lucruri nu durează, deoarece nepotul lui Stoichiţă Râioşanu, Miloş logofătul, va reuşi să redobândească averea pierdută, după alungarea lui Alexandru Iliaş. Evenimentul are loc în anul 1630, când tronul Ţării Româneşti va fi ocupat de Leon-vodă. Noul domnitor este un apropiat al familiei Râioşanu, care prin Miloş logofătul face toate demersurile pentru a răscumpăra mănăstirea Strâmba, de la mănăstirea Tismana. După doi ani, în care a avut statutul de metoh al Tismanei, domnitorul Leon-vodă emite la 27 mai 1630 hrisovul prin care se arată că mănăstirea Strâmba a fost răscumpărată de Miloş log. cu 300 ughii , bani plătiţi egumenului David al mănăstirii Tismana, redobândind astfel vechiul statut de independenţă. Domnitorul Leon-vodă (1629-1632) este preocupat şi în a doua domnie de întărirea sfântului locaş de cult din Strâmba dăruindu-i jumătate din satul Sărdăneşti, cealaltă jumătate aparţinând familiei Cepleanu. (Va urma).
