Scriitorul Ion Ghica și opera sa nemuritoare (III)

Loading

În paginile de istorie apărute în săptămânalul nostru şi-a făcut deseori loc numele lui Ion Ghica, revoluţionar paşoptist dar şi unul dintre cei mai importanţi scriitori şi economişti ai epocii. Prieten şi colaborator în timpul Revoluţiei de la 1848 cu generalul Gheorghe Magheru, Ion Ghica a devenit şi rudă prin căsătoria fiicei sale cu Romulus Magheru, ultimul născut al revoluţionarului gorjean. Ion Ghica a fost o personalitate politică importantă şi în deceniile următoare-ministru şi şef de guvern, ambasador etc- iar opera sa a fost literară, administrativă şi, mai ales, economică. Poate mai puţini ştiu că reforma administrativă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza i se datorează în mare măsură revoluţionarului paşoptist. A fost membru al Academiei Române şi chiar preşedinte al acestui for.

Ion Ghica a scris despre economie în România când nici nu aveam termeni pentru anumite operaţiuni
Ion Ghica a fost prim-ministru al României de două ori şi preşedintele Academiei Române de patru ori

După cum am văzut în numerele precedente, Ion Ghica a fost o personalitate cu extrem de multe valenţe. Încercăm să completăm informaţiile precedente cu altele noi mai ales că vorbim de o personalitate care nu a avut un tratament deosebit din partea istoriografiei româneşti. În acest număr urmărim şi alte preocupări ale lui Ion Ghica în afara celor economice, ne gândim aici la cele de popularizare ştiinţifică. Pentru timpul acela, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, demersurile lui Ion Ghica erau de toată lauda.

”Secolul lui Ion Ghica”
În acest an se împlinesc 195 de ani de la naşterea lui Ion Ghica. Nicolae Manolescu scria într-un editorial din ”România literară” din anul 2001: ” Scrisorile către V. Alecsandri au fost citite cu delicii de multe generaţii şi se citesc încă. Spiritul prozei romantice erau pe de-a-ntregul ilustrat la noi de specia epistolară. Ghica n-a fost, în sens propriu, un autor de ficţiuni literare, deşi, în câteva scrisori, el cedează pornirii de a fabula, inventând situaţii, personaje şi tot felul de subiecte pe care le prezintă drept istorice, urmând parcă, după patru decenii, recomandarea lui Kogălniceanu din Introducţia la Dacia literară. Naraţiunea istorică era la modă în întreg romantismul Biedermeier, dovadă romanele lui Alexandre Dumas ori piesele de teatru ale lui Victor Hugo în Franţa, celebrii congeneri, cu doar un deceniu şi jumătate mai vârstnici decât Ion Ghica (ambii, născuţi în 1802). Raportul dintre document istoric şi invenţie epică ori caracterologică este demn de luat în seamă în opera lui Ghica. El ne va dezvălui un lucru puţin remarcat.
(…)Şi, totuşi, bănuiala mea este că Ghica a făcut mai mult decât să conserve, în memorabile imagini, aspecte din viaţa cotidiană bucureşteană ori muntenească din secolul XIX. El avea, după toate indiciile, o viziune personală asupra acestor lucruri. Şi-a scris epistolele relativ târziu, la finele deceniului opt şi la începutul celui de al noulea, când mai erau puţini martori ai evenimentelor şi ai oamenilor înfăţişaţi de el. (…)Ghica nu ne-a lăsat romane, dar ne-a lăsat un secol XIX care-i poartă pecetea inefasabilă. Secolul XIX românesc este secolul lui Ion Ghica.”

O carte de popularizare ştiinţifică
În 1884 apărea la Bucureşti la Tipografia Academiei Române lucrarea ”Pământul şi omul” semnată de Ion Ghica. În introducerea acelei cărţi, Ion Ghica scria: ”Nu m-am suit cu presumpţiunea  până a-mi închipui că vă pot da o lectură de filozofie a naturei, dar am cutezat a crede că slaba mea pană ar pute să rădice un mic colţ al vălului care desparte pe profani de lumea sciinţifică.”Cititorii din vremea respectivă puteau afla amănunte despre diverse noţiuni de la importanţa Pământului în Univers şi până la noţiuni de geografie, geologie, fizică şi chimie. Nu lipseau nici noţiunile antropologice şi alte informaţii foarte necesare omului modern. De foarte multe ori informaţiile şi explicaţiile oferite erau de o calitate slabă pentru un om al secolului XX dar se dovedeau foarte utile în epocă.

Calendarul Iulian
”Modul romanilor de a calcula timpul era cu totul rudimentar până la anul 44 a. Chr. când Iulie Cesar s-a adresat la învăţatul Sogygenes, însărcinându-l să-i formeze un calendar. Acest astronom, calculând anul solar, adică tipul ce pune Soarele ca să revie la acelaşi punct al zodiacului, l-a găsit de 365 de zile  şi o treime, şi a fixat anul de 365 de zile, adăugând câte o zi la fiecare al 4-lea an, care să fie de 366 de zile numindu-l bisextil din cauza cifrei şase repetată de două ori într-acest număr. La patru luni şi anume: aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie le-a dat câte 30 de zile; la şapte şi anume: lui ianuarie, martie, mai, iulie, august, octombrie şi decembrie le-a dat câte 31 de zile, iar lui februarie 28 de zile în anii ordinari şi în cei bisextili 29.”

Calendarul Gregorian
Ion Ghica oferea cititorilor explicaţii şi despre celălalt calendar, cel gregorian. ”În consiliul de la Nicea din anul 325 d.Chr se fixase ca învierea Mântuitorului să se serbeze Dumineca după Equinocţiul lui martie adică după ziua de 9/21 martie. Când la anul 1582 s-a pomenit că după calendarul Iulian Pascile cădea în ziua de 11 martie, adică cu 10 zile mai înainte de prescripţiunea minimă a consiliului de la Nicea.
Atunci Papa Grigorie XIII, îngrijat de această anomalie, s-a adresat la Luigi-Lilio, astronomul cel mai în renume în Italia, cerându-i să-i explice causa acelui fenomen neînţeles. Astronomul Lilio, calculând durata anului după Soare, a dovedit că Sogygenes nesocotise în calculul său o diferenţă de 11 minute 8 secunde şi 24 de terţe, diferenţă care repetându-se şi adăugându-se din an în an, de la anul 44 a. Chr. până la anul 1582, adică 1538 de ani, dovedesc o lipsă de 10 zile. Atunci Papa Grigorie XIII, ca să potrivească calendarul cu anul solar cel adevărat, a hotărât ca ziua de 5 octombrie a acelui an, 1582, să fie considerată ca ziua de 15 octombrie 1582. Calculul lui Lilio îndrepta negreşit erorile trecute, dar trebuia să avanseze şi pentru viitor, pentru că tot mai rămânea o rămăşiţă de 10 minute şi 48 secunde  pe tot anul care şi acelea, grămădindu-se una peste alta din an în an, dau în 400 de ani trei zile. De acea Lilio a prescris că la finele fiecărui secol, trei secole de-a rândul, să se mai adauge câte o zi, iar la finalul secolului de al 4-lea să nu i se adauge; astfel în timp de 400 de ani  să fie 97 de ani bisextili iar nu 100. După aceste prescripţiuni anul Iulian, care la 1582 erau cu 10 zile mai înapoi, la finele secolului al XVII, adăugându-se anului Gregorian încă o zi, cel Iulian a rămas cu 11 zile mai înapoi, şi la finele secolului XVIII a rămas cu 12 zile; iar la finele secolului XIX şi XX va rămâne cu 13 zile înapoi”. Am preferat să folosim explicaţiile lui Ion Ghica pentru că, în pofida ortografiei epocii şi unei aparente lipse de vocabular, rămân valabile şi pentru contemporani.

”Pământul şi omul”
Lucrarea lui Ion Ghica din 1884, din care avem şansa să deţinem un exemplar,  avea două părţi: Pământul şi Omul. La primul capitol tabla de materii cuprindea: Importanţa Pământului în Univers; Forma şi dimensiunile Pământului; Descoperirea Americii; Măsurarea timpului şi calendarului; Vechimea pământului; Atmosfera. Apa şi vânturile; Pământul în spaţiu etc. La capitolul ”Omul”, românii puteau să citească despre: Omul fizic; Dezvoltarea facultăţilor intelectuale; Începutul omului; Clasificarea seminţiilor; Generaţiunea spontană şi selecţiunea speciilor; Seminţiile, soiurile sau rasele; Omul primitiv; Omul istoric etc.
Despre Ion Ghica, criticul Şerban Cioculescu scria că a fost „un mare scriitor ocazional, ca să nu spunem un diletant în literatură. Nimeni ca dânsul, nici Filimon, pe care-1 admira şi 1-a urmat, depăşin-du-1, nici chiar Odobescu, arheologul scriitor, care a reuşit să facă să se uite arheologul în profitul scriitorului, n-au reuşit să învie trecutul cu atâta firească înzestrare a penelului, parcă substituit penei”.