În ultimii ani au existat multiple preocupări istoriografice pentru trecutul învățământului de pe aceste meleaguri, perioada comunistă fiind mai puțin aprofundată deși este cea mai plină de realizări. Statul comunist a investit în școli, practic atunci s-a construit rețeaua școlară care funcționează și în prezent. Încercăm să punctăm câteva momente importante din învățământul acelei perioade care nu a însemnat doar investiții ci și ideologizare, scăderea calității actului educațional spre sfârșitul perioadei și aceea practică agricolă care nu era prea populară printre părinți și elevi.
A vorbi despre învăţământul românesc în perioada comunistă fără a face o incursiune în istoria uniformei şcolare ar fi foarte greu şi supărător pentru iniţiaţi. Să nu uităm că această “invenţie” de la graniţa secolelor XIX cu XX o datorăm academicianului Theodor Costescu (1864-1939), fiul unui învăţător din Rovinari, care a adus pentru prima dată în ţara noastră şi a impus uniforma şcolară la Turnu Severin.
În timpul regimului comunist sistemul cu uniforme s-a specializat,la 7-8 ani elevii intrând oficial în ierarhia de partid prin primirea în rândurile “pionierilor”. Tot atunci, cravata rosie cu tricolor devenea un accesoriu obligatoriu. Cravata rosie, trecuta prin jurul gatului si prinsa cu un inel de plastic transparent care se cumpăra din librării, avea totuşi o utilitate practica: incerca sa ii fereasca pe copii de guturaiul care ii ameninta in scolile geroase.
Aşa cum remarca cercetătoarea Artemiza-Delia Asanache, în Gimnaziu se făcea de gardă la drapel, iar elevul de serviciu verifica numerele matricole şi uniformele. Ca şi în cazul şoimilor, pionerii intonau imnul lor. Pioneria era întemeiata pe codul onoarei („pe cuvânt de pioner”, „onoarea detasamentului”) şi aceste lucruri au prins la generaţii şi generaţii de adulţi de astăzi. Privite astăzi de istoriografie din perspectiva negativului, epoca în sine ar trebui privită şi din perspectiva faptului că a realizat un progres. Istoria nu poate lucra pe această perioadă doar cu elemente negative, să nu uităm că în limitele impuse de ideologie şi de constrângerile regimului, ţara a evoluat, s-a dezvoltat şi a născut generaţia capabilă să facă evenimentele din decembrie 1989.
Gimnaziul gorjean în perioada comunistă
Cea mai mare parte a raportului inspectorului şcolar general Vasile Romanescu, citat de noi şi în episoadele anterioare, era dedicată învăţământului general, primar şi gimnazial. În urma controalelor efectuate în tot judeţul erau evidenţiaţi pentru munca depusă mai mulţi învăţători: Miloşescu Petre-Runcu, Lăceanu Elena-Cărpiniş, Ionescu Elena-Obârşia, Constantinescu Dumitru-Motru, Bădiţa Maria-Polovragi, Dogaru Maria-Crasna, Dănescu Maria-Radoş, Aniniş Maria-Roşia de Amaradia, ciortan Gheorghe-Motru, Jerişteanu Cornelia-Cărpiniş, Pătrăşcoiu Gheorghe-Schela, Otea Adela-Floreşti ş.a. Printre profesorii menţionaţi pozitiv cu acest prilej remarcăm pe Dănilă Teodora, Mălăianu Natalia şi Nicolescu Dorina-Sadu, Nica Doina-Stăneşti, Cocoşilă Paulina-Celei, Spineanu Vladimir-Padeş, Ciocăzeanu Ion-Dăneşti, Pistol Ion şi Udrişte Cristina-Motru, Popescu Iancu şi Surupăceanu Gheorghe-Liceul Economic Târgu-Jiu.
Regimul politic punea mare accent pe profesorii de ştiinţe sociale, “preocupările majore ale acestora fiind educarea ideologico-politică şi moral-cetăţenească a elevilor, legarea de viaţă, de construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.” Aflăm cu acest prilej că: “Lecţiile predate de profesorii: Ghiţescu Cornel-Motru, Stănciulescu Vasile-Runcu, Buzianu Ion-Motru au fost argumentate ştiinţific, pe baza documentelor de partid, a izvoarelor istorice şi exponatelor din dotarea cabinetelor de ştiinţe sociale, îmbinând clasicul cu modernul, discuţiile cu elevii sunt însoţite de prezentarea unor proiecţii sau mesaje sonore care trezesc interesul elevilor, asigurând din partea acestora o participare conştientă şi activă, formând convingeri şi concepţii ştiinţifice despre fenomenele studiate.”
Din acelaşi raport aflăm şi alte exemple pozitive şi negative. Dacă la capitolul pozitiv sunt citate unităţile şcolare din Runcu, Pojogeni, Ploştina, Motru, Liceul Sadu, aflăm că : „Există însă şcoli, puţine la număr, în care conducerile de unităţi, profesorii de ştiinţe sociale au conceput cabinetele(de ştiinţe sociale-N.R.)ca simple săli pentru tablouri şi planşe editate de organele centrale, lecţiile desfăşurate în asemenea condiţii fiind lipsite de eficienţa scontată şi sub acest aspect cităm şcolile Obârşia, Gilort, Poiana Seciuri, Padeş, Săuleşti, Totea etc”. (Va urma)