Trecutul localității Poiana este legat de cărbune încă din Evul Mediu. Localnicii au realizat devreme ce resurse le oferă cărbunele dar n-au anticipat nici un moment că exploatarea industrială a bogățiilor subsolului o să aducă dispariția așezării. Bătălia pentru aurul negru a fost una necruțătoare și a însemnat și mutarea unei așezări care devenise urbană până la un punct pentru accesul la stratul de cărbune.
Într-un episod anterior, am amintit de Balta Unchiașului ca prima locație de exploatare a cărbunelui în zona Rovinari. Legenda păstrată până la noi și redată în scrierile aceluiași Mihail Pasăre ne spune că balta respectivă-limpede și plină de pește- de circa un kmp ca mărime, a devenit într-o iarnă geroasă sălaș pentru un bătrân și caprele sale care nu mai aveau nutreț. Nu doar că turma de capre a supraviețuit cu mugurii din zonă dar staulul improvizat a fost încălzit cu focul care ardea chiar și fără veascuri, adică cu cărbunele care era din belșug acolo. Autoritățile vremii au concluzionat că era vorba de ”sâgă”(Pământ care arde-termen din L. Latină).
File din istoria mineritului
Un moment important legat de trecutul minier al zonei s-a întâmplat în anul 1882. În trecerea sa prin Gorj, profesorul Grigore Ștefănescu de la Universitatea din București, ar fi observat cu surprindere de pe podul Jiului, din Poiana, cum din malul stâng al râului se vedea ieșind cărbune. Cercetările sale amănunțite au confirmat resurse importante de cărbune în zonă.
Un alt moment important s-a consumat în anul 1915 deși a fost unul doar de ordin documentar. Prin Actul notarial autentificat sub nr, 370/21.02. 1915, de către Notariatul de pe lângă Tribunalul Ilfov, a luat ființă Societatea Tehnică Minieră Rovinari, cu scopul extracției cărbunelui pentru cărămidării. Întreprinderea nu a avut activitate.
Din câte se pare, trupele de ocupație din Primul Război Mondial au exploatat circa 1000 de tone de cărbune în zona Rovinari cu ajutorul muncii forțate a populației locale. Resursele de cărbune au impresionat ocupantul german care prin Tratatul de la Buftea din 1918, care nu a fost aplicat niciodată, a cerut controlul asupra producției de cărbune.
Încercările de exploatare au continuat în perioada interbelică. Astfel, prin Decretul Regal nr.224/13.05.1922, Societatea de Tehnică Minieră Rovinari își începea activitatea de extractive la Rovinari. E mai mult o figură de stil deoarece foarte curând aceasta și-a schimbat denumirea în Societatea Civilă de Participațiune Rovinari și apoi Societatea Română pe Acțiuni. Nici această denumire nu a supraviețuit prea mult, a urmat Societatea Anonimă de Tehnică Minieră Rovinari. Producția de cărbune a fost nesemnificativă, adică 224 de tone în 1924, 2807 tone ăn 1926 și doar 127 de tone în 1927. A urmat falimentul și noi proprietari, niște cetățeni străini: E. Werner, N, B, Schiumtzer și M. Hassan. Doar că și aceștia au adâncit criza. În mod practic, până în 1950 cărbunele a fost lăsat în pace ca exploatare organizată. Doar localnicii îl mai utilizau în nopțile reci de iarnă pentru că se găsea pretutindeni.
Imediat după Primul Război Mondial a continuat și explorarea științifică a zonei. Prin 1920, dr. Costinoiu de la Universitatea din București a făcut o vizită de documentare în Gorj. A săpat ajutat de localnici mai multe puțuri în zonă. Cercetările au fost continuate și de alți cercetători și făcute publice în analele Academiei. Dar nu a existat voința politică și resurse de a se face o exploatare pe scară largă.
Începuturile mineritului
Autoritățile comuniste nu au dat de la început atenție deosebită cărbunelui de la Rovinari. Primii ani au fost foarte dificili și doar voința unor oameni și disperarea altora au dus încercările pe direcția bună. Oamenii zonei, mânați în primul rând de sărăcie, au îmbrățișat repede noua îndeletnicire.
Iată cum își aducea aminte același Mihail Pasere cum au primit oamenii mineritul: ”În ziua sorocită(21 martie 1950-N.A.), am plecat spre Rovinari, cu noaptea-n cap, de prin toate satele, în grupuri mici ce se măreau formând adevărate șuvoaie, pe măsură ce se apropiau de primărie. Deși destul de rece, dimineața aceea descinsese peste biata lume-aflată iarăși pe drumul nădejdii-găsind-o mai mult dezbrăcată, nehrănită și fără scop: unii se aflau numai în cămașă și izmenele cu care dormisră peste noapte, desculți, cu capul descoperit; alții purtau pantaloni din dimie ori drugani, dar fără haine; o parte aveau câte o haină care abia se mai ținea în cusături, roasă și peticită, dar fără pantaloni. Cei întorși de pe front, puțini cât mai scăpaseră teferi măcelurilor de la Cotul Donului și din Munții Tatra mai purtau și ceva efecte militare și chiar câteva decorații, de impresie, colorând mulțimea ca pe o bizarerie. Cu toții, însă, prin înfățișarea dezolantă, prin vorbăria tot mai întețită-vădind, de departe, lupta celor mai incisivi de a se face ascultați în rostirea gândurilor proprii despre viitor-dădeau imaginea unor adevărate gloate scăpate de cine știe ce pedeapsă”.
Se puneau bazele unui uriaș bazin carbonifer care cuprindea Prundul Mânăstirii, Jiul Sec şi Plopişul din Bălăceşti, Ogaşul Despii, Valea lui Vulpe, Valea lui Lazăr şi Valea Scoarţei din Rovinari, Matca Roşiei, Matca Temişenilor, Matca Tismanei, Matca Găleşoaiei ca şi dealurile: Cimpoca, Tehomir şi Pinoasa, laolaltă străbătute de râurile: Jiu, Jaleş şi Tismana, deopotrivă, cu luncile şi colinele Fărcăşeştilor, Urdarilor, a celor din Sărdăneşti. Curând, multe din satele din Gorj suportau rigorile mineritului ce presupuneau dispariția așezărilor prin strămutare sau amputarea unor părți importante din acestea.
Lucrările au început cu câțiva muncitori angajați cu ziua. Treptat, lucrurile s-au mai schimbat iar oamenii au început să primească unelte și alte lucruri necesare activității. Inginerul George Drosescu, salariat al Comitetului Provizoriu al orașului Tg-Jiu în 1950, a primit 5000 de lei pentru procurarea materialelor necesare începerii lucrărilor. Peste ani, acesta își amintea: ”Am procurat 10 sape, 40 de lopeți, 5 târnăcoape și 9 cazmale”.
Unul dintre lucrătorii de la începuturi a fost Victor Blendea, un fierar din Poiana ce fusese dăruit de premierul Gheorghe Tătărescu cu toate cele necesare activității sale. După preluarea proprietății lui Gheorghe Tătărescu de către comuniști, Victor Blendea și-a instalat foalele și nicovala primite în dar chiar în sufrageria de la Casa Mogoș. Roadele muncii sale, adică câteva sfredele, scoabe și bride au fost folosite în exploatarea cărbunelui.
Trenurile cărbunelui
Deși evenimentele de pe frontul cărbunelui se succed cu mare repeziciune după 1950, exploatarea industrial semnificativă s-a mai amânat câțiva ani. Abia în 1956 se deschid prinele exploatări miniere de lignit în bazinul oltean. Au fost deschise minele sau carierele de exploatare a lignitului de la Balta Unchieşului, Cicani, Beterega și Gârla ș.a. În lunca Jiului se produc schimbări esențiale, locul tractoarelor şi al maşinilor de treerat, a fost luat de uriaşele escavatoare rotative şi împletitură de benzi transportoare de tot felul care aduc cărbunele dislocat spre punctele de încărcare în vagoane de cale ferată. Începând din anul 1960, odată cu deschiderea marilor cariere de suprafaţă şi în subteranul minelor de lignit, pentru transportul lignitului către marii consumatori – termocentralele de la Mintia, Doiceşti, Rovinari, Paroşeni, Oradea şi alţii, – au fost construite şase „LINII FERATE ALE CĂRBUNILOR” astfel: Strehaia – Motru (31 km.), construit în anul 1962; Târgu Jiu – Turceni – Filiaşi (77 km.) construită în anul 1967; Turceni -Dragoteşti (28 km.) construită în anul 1967; Amaradia – Bârseşti ( 8km.) construit în anul 1967; Cărbuneşti – Albeni – Seciuri (23 km.) construit în anul 1983 şi Băbeni – Berbeşti- Alunu ( 44 Km.) construit în anul 1988. În anul 1988 pe teritoriul României au fost în exploatare un număr de 23 de căi ferate destinate mineritului, care măsurau în lungime 825 Km şi reprezentau 7,4% din reţeaua naţională a Căilor Ferate Române. După 1989, o parte din această rețea feroviară a fost părăsită sau dezafectată.
Bibliografie:
- Tiberiu Svoboda, Cărbunele și drumurile sale de fier, Caietele Petro-Aqua Nr. 7, Petroșani, 2009
- Mihail Pasere, Mihail Daniel Pasere, Monografia Rovinarilor:județul Gorj, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014
- Emil Huidu, Monografia mineritului din Oltenia, vol. I, Editura Fundației „Constantin Brâncuși”,Târgu-Jiu, 2000
