IMAGINI ÎN CUVINTE Toamna din sufletul viei

 

S-a reîntors toamna peste sat, încet-încet culorile ei înveselesc privirile înainte de a se retrage în tăcerea vremii, lăsând peisajul în necuvântarea griului întristător. Vântul răzvrătit şi rece a scăpat dinspre munţi. Foşneşte prin pădurile din preajma satului şi vântură frunze gălbui, arămii şi roşii peste firul potecii agăţate de coastă până pe umerii dealurilor cu viile întomnate de uimirea strugurilor. Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului.  Sătenii cultivator de vie şi-au reunit tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa încărcată de rod cu bob rubiniu în care vinul aşteaptă încă botezul luminii.

Ca într-un vis din copilărie, de sub cupola frunzelor de-aramă, înroşite de focul anotimpului, se ivesc ciorchinii înveliţi în culoarea şi aromele toamnei. Bulgări de struguri mângâiaţi de soare coboară în coşuri şi panere, mângâiaţi de mulţumirea culegătorilor şi neastâmpărul mâinilor harnice. Alegi bobul cu privirea şi el îţi linişteşte pofta  cu un gust ancestral, tămăduitor, în dulcea binecuvântare a rodului împlinit.
           Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub lăsători de plai, aproape de  înstăpânirea peste orizont al Pietrei Cloşanilor, munţii ce veghează împărăteşte ţinutul din dreapta şi stânga râului frumos curgător prin aceste locuri, dealurile poartă printre sălbatice higişuri de mărăcini şi ferigă durabile împrejmuiri cu vii risipite pe feţele însorite ale pantelor. Solitari şi aprinşi de flacăra lui octombrie, cu toată coroana înroşită de tânguirea toamnei, cireşii îşi păstrează ceva vreme frunzele să mai încununeze cu farmec peisajul, pentru ca apoi să le sloboadă pe tăpşanul tainic al cărăruilor pierdute-n ascunziş de văi şi codri seculari.

Le stau pe aproape stejarii vânjoşi, întemeiaţi regeşte în cetăţile pădurilor înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, presăraţi în tabloul pastelat al toamnei. Măceşul şi-a zămislit buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească un pic zăpezile pe obrajii roşii ai focului din piept de deal. Le stau aproape deschiderile de cremene spre care urcăm în miez de vară, să ne umplem căuşul palmelor cu suflet de izvor cristalin şi să ne înviorăm din tălpi până-n creştet cu toată răcoarea şi bunătatea muntelui. Să sorbim din prag de plai aerul crud al înălţimilor, revigorant şi liniştitor.

În vale, se zăresc sclipirile argintii ale râului ce susură tainic pe sub umbre de munţi amintind de ierugile de odinioară, pierdute azi la Cloşani, la Călugăreni, la Padeş şi în alte sate de pe malurile Motrului. Ierugile erau acele legendare frumuseţi de val desprinse cu meşteşug din trupul râului, pe care sătenii îşi construiau morile şi pivele şi în oglinda cărora, prin limpezimi de undă şi adâncimi virgine de toi, se vedeau înotând în voia râului bancuri de clean şi mreană neagră. Atunci, hoinăreala şi zvâcnetul peştilor peste frunţi de piatră alunecoasă păreau netulburate de porniri străine vieţii, pacea şi siguranţa vieţii în rămurişul de ape al râului erau respectate şi apărate cu străşnicie.

 Zăvoaiele se-nveleau doar cu vălul luminii şi aerul răcoros al văii. Purtau ruguri de rouă prin aniniş şi-şi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă fragedă şi-n răsfrângeri cristaline de izvoare. Astăzi, gânduri stranii le-au sugrumat frumuseţea aruncând în poala lor grămezi insidioase de gunoaie.  Zăvoaiele nu mai sunt minuni ale naturii, cu triluri şi armonii vegetale, ele sunt triste şi încercănate şi nimeni nu le sare-n ajutor!
            Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de unduirea vremii. Agăţaţi de braţul viţei, strugurii parcă vin din veşnicie. Privesc apoi miraţi de sub grinda conacului. Acolo, bunicul a agăţat de căprior o coardă să râdă-n soare, spre bucuria Măriucăi, care aleargă ştrengăreşte printre butucii tăcuţi şi îngânduraţi ai viei. Nepoata lui Pătru Dogaru nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi poartă copilăria în zâmbet  inocent şi încrezător. Ştie de la bunicul său că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din pod îi vor stârni din nou bucuria ei de copil.

Cerniţi de nevolnicia ploilor încercate din treacătul anului şi brumaţi de boarea dimineţilor, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii înalţi şi gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n gura zdrobitorului. Pătru îşi umple coşul palmelor cu surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor. Boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş care zemuieşte rodul viei în vinul ce se naşte şi se prelinge în burta hârdăului. Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci în ochiul viţei, din răni, de la tăiat, acum, din bob de struguri, zdrobit şi-nsângerat!

Braţul bătrânului caută-n amurgul viei. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce, pentru a coborî-n izvoarele vinului. Pe vadul zdrobitorului, poţi să asculţi suspinul ei. Când bobul de smarald pleacă-n vale strălucitor şi plin de dor, să curgă-n şoapta vinului celest. În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul forfoteşte-ntruna. Tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi de damigeană.

Din când în când, Pătru răsuceşte vranul să măsoare puterea mustului. Murmură tăcut glasul viei în ulcică. Măriuca gustă şi ea din licoarea domnească. Năstrapii îi sar pe obraji. Cât de fermecător e gustul viei! Câtă bucurie rasare-n ochii fetiţei! Şi mirarea din privirea ei face toamna mai frumoasă…