IMAGINI ÎN CUVINTE Fluierul copilului din Hobiţa

 1,886 total views

Zori de zi strălucitoare în vatra satului cuibărit printre lunci şi zăvoaie, foarte aproape de şirul lin al dealurilor molcome şi prietenoase, uşor coborâtoare în valuri de păduri şi înmiresmate poiene dinspre brâul de piatră al subcarapaţilor  scoborâtori şi ei din umbra Munţilor Vâlcan, până dincolo de Valea Bistriţei. Era pe la jumătatea lunii mai, când salcâmii începuseră a-şi deschide ciorchinii de flori albe, surâzătoare şi intens parfumate de vraja primăverii. Se trezise şi cântase iarăşi hotărât cocoşul uncheşului la fereastra casei din ograda cu meri şi cireşi bine rostuiţi în rod. Ce dimineaţă înaltă, nebănuit de luminoasă şi binecuvântată de soarele lumii, cel bun şi tămăduitor prin puterea căldurii şi întemeierii de bine, frumos şi belşug în viaţa sătenilor din Hobiţa Peştişanilor!

Prin aerul crud al văii largi şi liniştite, glasul vestitor de nouă zi îi şoptise copilului de ţăran obişnuit cu aproape toate nevoile traiului în vatră de sat sărac, că e vremea să plece iarăşi cu turma la păscut pe zăvoaiele verzi şi luminoase din marginea râului blând susurător. Sub mângâierea zorilor inconfundabil de limpezi, pânza de rouă se lăsă cutreierată de pasul mioarelor. Zeci de urme se profilară pe covorul de smarald înnobilat cu aura argintie şi răcoritoare a bobului de rouă. Încercând creştetul ierbii crude şi tainic înmiresmate de sufletul florilor, mioarele se împrăştiară care-ncotro şi luară în stăpânire pe împărăţia zăvoiului.

Tatăl micului păstor, Radu Nicolae, rămăsese în pridvorul casei, cu ochii lipiţi de zariştea lumii, dar mai ales de orizontul spre care îi plecase feciorul cu turma. Ciobănelul, vrednic urmaş al neamului său trainic aşezat în biografia satului, se pierdu undeva, printre izvoare şi răstoace, între îngemănarea soarelui cu apa râului frumos curgător printre sălcii şi pâlcuri de arini. Era o fire înaripată, un copil ager şi inteligent, Costel al lui Bejuică. Îi plăcea să meşterească întruna, să găsească el ceva cu care să intre în tumultul vremii.

De multe ori rămânea nemişcat, stană de om pe malul râului. Căuta în adâncimea crângurilor înalte, iscodea cu gândul şi sufletul lui curat frumosul peren, mai toate frământările naturii din jur. Căuta în toate, în dulceaţa grădinilor încununate de flori felurite, multicolore. În şoapta lungă a Bistriţei misterioase. În firul apei, mângâind umerii bolovanilor tăcuţi şi suri, adormiţi în albia străveche. În silueta păstrăvilor în zbor prin deschiderile luminoase ale vadurilor. În infinitul cerului azuriu. În scânteieri intermitente de raze scăpate pe creştet de val. În dinamica valului şi-n vântul călător prin văl de frunze. În şoapta izvorului şi-n necuvântul firului de iarbă verde. În tăcerea brazdei din ogorul proaspăt lucrat. În murmurul imperturbabil al râului surâzător între maluri. Asculta mereu cântec de ape din cântecele de basm ale Bistriţei în care murmurau răstălmăciri din lupta cu vraja munţilor, cu încordarea mută a stâncilor învăluite de foşnetul înalt şi bland al pădurilor ocrotitoare de viaţă.

În toiul zilei frumos dogoritoare, copilul îşi scoase briceagul de la brâul pantalonilor învechiţi de atâta purtare. Din câteva crestături iscusite în salcia zăvoiului îşi meşteri un fluier. Apoi începu a umple de cântec zăvoiul. Degetele-i subţiri şi mici, prefăcute-n aripi, atingeau uşor ochiul scobit cu mare meşteşug în trupul moale al lemnului. Cântecul din fluier curgea în fior de taină, în acord cu strunele din susurul râului, horind aici, cu unda revărsată-n roata pivelor, cu tăcăitul maielor bătătoare de dimii şi pături din lână. cu huruitul pietrelor de moară şi glasul ciopoarelor ieşite-n primăvară.

Ca o fărâmă de eternitate, cântecul lui rămase la Hobiţa. Altfel cum ar fi fost reascultat de sculptor, la o neaşteptată revenire acasă, când inegalabilul Constantin Brâncuşi a spus: ”Cât aş dori ca operele mele să fie şlefuite de mişcarea apelor. Ce forţă magică are natura!” Mulţi au încercat să fure ori să stingă acest cântec feciorelnic. Numai că, naşterea lui în chiar neastâmpărul unui zbor de vis l-a oprit şi l-a ascuns în cerdacul din Hobiţa, în anotimpurile din zăvoiul Bistriţei, în viaţa şi în opera marelui artist. Prin suferinţă şi statornicie, cântecul rămase aici, într-un sat de români din Hobiţa Gorjului, şi nu se pierdu aievea, peste arcadele goale ale lumii.

La Hobiţa, sacrul a rămas acasă. Într-un spaţiu în care nu se pătrunde decât cu sufletul. De aceea, spre zăvoi, se mai aude din când în când, cum copilul genial cucereşte eternitatea. Spre noi adie glasul încă firav al fluierului fermecat de sufletul lui. Se pare că Brâncuşi este acasă şi azi! Maestrul nu şi-a părăsit niciodată satul în care a văzut lumina zilei. Spiritul său este aici, lângă susurul Bistriţei, veghind veşnicia unui spaţiu unic, răscolitor şi frumos, între slobode zăvoaie şi cântecul liber al râului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *