Ieri am fost în vizită la un bun prieten, director şi totodată coproprietarul unei din cele mai mari tipografii din Oltenia. Mi-am adus aminte cum acum 6-7 ani, când a venit la conducerea ei, instituţia era aproape în faliment, cu utilităţile tăiate şi în imposibilitate de a şi plăti lucrătorii. Cu toate astea, cu fonduri externe dar şi prin modul în care a manageriat instituţia, deşi atunci când a preluat-o nu avea mai mult de 27 de ani, a reuşit să o transforme într-o afacere foarte prosperă chiar şi acum pe timp de criză economică. La intrare în una din secţii, m-am trezit cu privirea ţintă la un afiş, pe care era notat mare „Politica calităţii din această instituţie” şi fără să stau pe gânduri am citit cu nesaţ câteva din rândurile ce se rostogoleau pe foaie din care mi-a atras atenţia unul în special „să încercăm să satisfacem toate cerinţele clientului”. Dar asta nu înseamnă altceva decât că nu producătorul stabileşte calitatea unui produs ci consumatorul, în funcţie de nevoile şi interesele sale.
Poate asta e calea, poate acesta e viitorul şcolii, poate că şcoala trebuie condusă ca o afacere, în care clienţii (beneficiarii) sunt elevii, părinţii, agenţii economici şi chiar întreaga comunitate. Pot oare standarde ca ISO sau EFQM adaptate la caracteristicile unui sistem educaţional să furnizeze aceleaşi rezultate de excepţie ca în industrie?
Este posibil ca un sistem, în care „materia primă” şi clienţii sunt aceiaşi, adică elevii, să poată fi manageriat şi evaluat folosind principii ce derivă din economie? Experienţa şcolilor din ţările din vest ne spune că da, însă vorbim de ţări bogate, care nu resimt criza aşa cum o resimţim noi şi care au avut şansa ca zeci de ani să fi investit masiv în educaţie. Astfel, din perspectiva unui elev dintr-o şcoală din vestul Europei, sau a unui părinte, calitate educaţiei exprimă cât de aproape se găseşte programul de studiu în raport cu aşteptările sale şi cu cerinţele angajatorilor. În România, acum, când întreaga societate şi-a pierdut busola, când nu reuşim sa ne mai recunoaştem valorile, când cuvinte precum morală, virtute, cinste par desprinse din basmele copilăriei este greu de crezut că astfel de instrumente, precum cele de management al calităţii sau politica a calităţii, vor avea rezultatul scontat.
Nu pot să cred că societatea română a ajuns la maturitate, astfel ca alegerile făcute să fie cu discernământ şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Din 2005, odată cu apariţia OUG nr.75 privind asigurarea calităţii în educaţie şi în sistemul educaţional din România, s-au implementat aceste concepte de calitate aşa că dorinţă este, însă suntem noi pregătiţi?
De multă vreme dinamica din societatea noastră este foarte mare. Ne-am bucurat că pentru o vreme ritmul de dezvoltare este cel mai mare din Europa, că înfiinţăm agenţii şi instituţii, că aplicăm legi pe care le aplică şi ţări cu tradiţie din lume, dar asta nu înseamnă că suntem asemenea lor. Ci pur şi simplu doar că am „ars” mai repede câteva etape din etapele normale şi fireşti ale dezvoltării, sedimentării şi maturării unei naţiuni.
Cu toate astea va trebui să mergem înainte şi apoi sunt ţări în lume care au „ars” etape de dezvoltare şi mă gândesc la Japonia, Corea de Sud, China, care acum sunt în topul celor mai dezvoltate din lume, însă toate au o singură constantă, investiţiile masive în educaţie.