Cu soarele pe umeri, Parângul îşi limpezeşte faţa în mătasea perdelelor de ceaţă uitate peste orizont de ploile hoinare ale lui iulie. O nouă dimineaţă risipeşte răsăritul peste crugul izvoarelor din munţi. Olimpul Olteniei îşi linişteşte măreţia peste valuri de munţi şi domină solitar deschiderea zării. Se întâmplă ceva acolo sus, pe pajişti. E prea adâncă depărtarea. Nici oi risipite pe culmi nu se văd, nici clopote în dangăt nu se-aud, nici câinii-n urma turmei nu se-aud. Nici susur de izvoare nu răzbate prin aerul umed al înalturilor. Despre toate acestea, numai ochiul cerului mai poate povesti …
La doar câteva zboruri de vultur de această lume a munţilor semeţi şi mândri, pe tăpşanul pitit sub geana dealurilor domoale şi cuminţi, undeva înspre miazăzi de înălţarea Frumosului, Cioclovinei şi Pietrei Boroştenilor, te pierzi tăcut şi fermecat între minunile celei mai frumoase păduri din Gorj – Dumbrava Tismana. Intrarea în templul sacru al arborilor ce împlinesc acest codru secular se face printr-un portal cu platani, obişnuiţi să înflorească la începutul lui iulie pentru a întregi ţinuta elegantă a locurilor. Dincoace, călătorul ce vine dinspre Târgu-Jiu poate admira Pădurea fără Vârf, cu stejari răzleţi, tociţi la creştet, presăraţi ici-colo pe întinderile înierbate dintre Topeşti şi Seuca. Aici îşi trăiesc pacea şi lucrul o parte din stânile oierilor din Peştişani şi Tismana. Tot aici se opresc pentru a se înfrupta din ofranda firului de iarbă cirezile gospodarilor care nu au apucat încă să viseze a fi vestiţi fermieri.
Mulţi ar vrea să ştie câte ceva despre misterul vârfului pierdut. Există oameni care nu-şi fac provizii pentru focul de peste iarnă. La vremuri aspre, sătenii de aici ies din casă şi trec pragul pădurii, profitând agresiv de generozitatea ei. Dacă stejarul este mai subţire spre vârf, taman acolo se caţără şi lovitura de secure este neiertătoare. Aici, copacul este mai subţire iar delictul nu se înregistrează. Ştiu ei, braconierii, ce fac! Ramurile sunt doborâte la pământ, legate în chingi şi duse la gura sobei. Ritualul nefast continuă iarnă de iarnă, anotimp de anotimp, victimizând stejar după stejar, vârf după vârf, lăstar după lăstar . Din nefericire, aşa se retează o pădure şi se naşte o legendă. Urmările vorbesc viitorului despre cine sunt şi ce fac aceşti oameni, despre rostul şi devenirea acestor locuri, tălmăcind impresii şi desţelenind destine.
Drumul asfaltat străbate inima pădurii trezind cu şuierul vitezei liniştea ancestrală a codrului. Deasupra, la zeci de metri de pământ, se caţără pe cer bolta de ramuri a stejarilor seculari, selecţionaţi cândva pentru Palatul Poporului şi salvaţi de la tăiere de pixul unui inginer împătimit de monumentalitatea şi farmecul acestei păduri. Dumbrava Tismana este orânduită pe mai multe etaje de vârstă. Lângă drum se întemeiază lăstărişul de carpen, urcă spre acoperiş în lumânări dese şi drepte fagii mijlocii, ţin vârfurile pe braţe apoi arborii veterani ai pădurii – gorunul, gârniţa şi ceroiul. Rar găseşti prin cotloanele codrului câteva exemplare de ulm şi paltin. S-au delimitat între ferestrele ramurilor ocoale înverzite cu puieţi, pepiniere pentru viitoare întemeieri arboricole şi veşnicirea acestei păduri cu faimă.
Verile uită să vorbescă despre idilele furişate în sufletul codrului verde, nici firul ierbii în nerostirea lui nu ştie cât de deculţ e pasul fecioarelor rătăcite spre izvoare. Discret, în taina umbrelor şi a luminii scăpătate peste ram, aruncări de ape le mlădiază pletele şi le-nvelesc trupul, ca-n legendare risipiri de basme. Serile coboară aici în triluri de privighetori şi-n şuierul limpede al mierlelor. Luna se trezeşte în oglinda gâldaielor mici cuibărite pe albia Sângerişului. Doar pasul apăsat al vieţuitoarelor mai sparge liniştea nopţilor de aici.
Şi anotimpurile se rânduiesc în dumbravă cu tot fastul lor. Toamna trage perdelele de la fereastra casei verzi. Rămân desenate pe cerul albastru toate braţele pădurii. Jos, peste gleznele înecate în frunze uscate, dorm toate visele şi cântecele verii. Se dezgolesc, spre neliniştea gândului, grămezile de gunoaie dosite de om la rădăcina copacilor şi-n desişurile neumblate. Iarna-şi adăposteşte aici nămeţii înalţi peste care se adună în familii cerbi şi căprioare, cete de mistreţi, iepuri şi alte necuvântătoare. Vin aici, la prispa cantonului, să scape de hăituirea jivinelor şi să guste din hrana adusă de pădurari.
Primăvara revine an de an cu muguri de viaţă. Ochii plânşi ai zăpezilor se pierd iar în şuvoiul pârâului. Pe cărăruile ce duc spre neguri de codru se desenează iar urme de viaţă. Unele duc spre Vânăta, altele spre satele de sub Piatra Boroştenilor, altele spre Dealul Sporeşti, unde-şi au sălaşul cele mai sprintene căprioare văzute printre lăstărişurile de aici. Unde vei asculta îndelung cucul cântând. În acest templu, cântecul său pare atât de înalt şi adânc, de-l poţi auzi şi din larg de depărtări. Vatra dumbrăvii se colorează în violetul brânduşelor. La marginea drumului ies copii, îmbiind trecătorul cu bucheţele de cocoşei, ghiocei şi brebenei. Surâsul lor limpede şi sincer sădeşte bucuria în inimile tuturor şi ţine până ce verdele crud înveleşte în farmecul priveliştea mirifică a Dumbrăvii Tismana. O minune a naturii, ce se impune prin multitudinea exemplarelor de stejari seculari, o lume mereu primitoare şi niciodată părăsită de cântec, frumuseţe şi dor de viaţă.
